Povestea frumoasei cu ochi verzi


Motto: Așa era pe timpul când în țară nu încremenise surâsul pe buze

 

Imagini pentru :Frumoasa mea cu ochii verzi

 

TITLU (PRETEXT): Frumoasa mea cu ochii verzi !
Când sosirăm la Brașov l-am găsit pe Cincinat Pavelescu la cofeterăria Flagner, în tovărășia unei domnișoare blonde, cu ochi albaștri-verzui, o apariție destul de estompată, lipsită de personalitate. Singuru-i merit, de care nu putea fi făcută responsabilă, era tinerețea de 19 ani, contrastând cu „maturitatea” de 60 de ani a maestrului.
Prezentările s’au desfășurat protocolar, precum îi plăcea lui Cincinat să fie în toate împrejurările.

– Logodnica mea, domnișoara Andricu, dl și dna Manzatti.

Călcând legile politeții, atât eu cât și nevastă-mea am scăpat o exclamație de uimire, destul de bine auzită, un fel de „ah” cu nuanță mai mult de spaimă decât de bucurie. Cincinat se logodise fără să ne spue. Cât despre aleasa inimii, pe lânga poetul chel, dolofan, cu tâmplele albite, logodnica părea o strănepoată din prima căsătorie.

Au fost câteva clipe de expectativă. Nici unii nu deschideam gura. Ne scrutam cu reciprocă neîncredere.

Logodna cu domnișoara Andricu era una dintre loviturile lui Cincinat, o lovitură pe care și-o dădea mai mult sie însuși. Se căsătorise pe vremuri, la Paris, cu Alice Viardot-Garcia, o cântăreață descendentă dintr’o familie de celebri muzicieni, cu care nu mai conviețuia de ani de zile din pricina gravelor neînțelegeri ce le otrăveau amândoura viața. Totuși, divorțul nu se produsese și iată-l pe maestru proaspăt logodit cu o fetișcană oarecare, cu verighetă în deget, aspirant la bigamie, deși cunoștea tainele justiției și sancțiunile, fiind procuror general la Curtea de Apel din Brașov. Despre logodnă nu suflase nimănui niciun cuvânt. Se jena pe semne.

Simțindu-se fulgerat de priviri vrăjmașe, își luă rămas bun dela Domnișoara Andricu. Noi făcurăm la fel. Și încântați de despărțire, braț la braț doar cu maestrul, ne îndreptarăm către locuința sa, prin străduțele tulburătoare ale cetății Brașovului. Atacul îl începu nevastă-mea:

– Bine, Cincinat, nu ți-e rușine să faci asemenea gugumănii la vârsta ta?

– Ma chère, voi nu vă dați silința să mă descifrați. Am și eu nevoe de un suflet să mă priceapă.

– Și n’ai găsit un suflet mai bătrân de 19 ani? Să știi că te faci de râs!

– Exagerezi! Nu se prea cunoaște diferența de vârstă. nu uita că eu sunt poet. Pentru mine timpul s’a oprit în loc de mult.

Într’adevăr, vitalitatea și exuberanța lui erau neîntâlnite. Ne contopeam în aspirații deși, la rândul nostru, eram cu mai bine de 30 de ani mai tineri. Ca și un instrument, Cincinat își strunea sufletul după împrejurări și oameni.

– Apoi, zise maestrul sceptic, cred că nu mai am prea mult de trăit. E poate ultima plăcere ce mi-o acord. Ieri am fost la ghicitoare. Mi-a spus să mă păzesc de lichide că voi muri „de apă”. Sunt superstitios.
Până una alta, am desființat apa dela masă.

Era de prisos să-l mai mustrăm. Bucuria întâlnirii cu el fusese prea mare, iar gândul că vom petrece câteva zile la poalele Tâmpei în spumoasa lui tovărășie, ne îmbăta ca și vinul de Târnave cu care ne întâmpinase.

Cu greu ne-am despărțit după o săptămână pornind încărcați de amintiri și daruri către Capitală. Începuse toamna. Pela Valea Largă, Posada, Comarnic și până dincolo de Câmpina, trenul aluneca printre dealurile și munții ruginii, pictați fantastic în nuanțe ireale, desprinși parcă din ciudățeniile lui Walt Disney.

Peste o lună, un telefon al Președintelui Safirescu dela Curtea de Apel din Brașov ne dădea uluitoarea veste a încetarii din viață a lui Cincinat. Îl omorâse o hemoptizie violentă pe când intrase în baia fierbinte, un cancer la plămâni, neștiut și nebănuit. Maestrul murise de apă, după cum îi prezisese ghicitoarea.

Cu Aurel Garoescu, Secretar General al Ministerului de Justiție și cu Horia Oprescu, Directorul Cultural al Municipiului București, toți prieteni nedespărțiți, hotărârăm să facem trubadurului, Laureat al Premiului Național de Poezie, o înmormântare demnă de numele său.

***

În capela cimitirului Bellu din București, în acel sfârșit de Novembrie 1934, era și mai frig decât afară. Ceața pătrundea prin ușa larg deschisă, amestecându-se cu fumul lumânărilor și al tămâii cădelnițate de Arhimandritul asistat de cei șase preoți. Zeci de coroane în numele regelui, al guvernului, al instituțiilor culturale, dar mai ales nenumărate jerbe și buchete din partea sutelor de admiratori anonimi, împodobeau catafalcul pe care maestrul dormea senin. Își conservase acel rictus de ironie în colțul gurii, pe care îl prinsese inegalabil sculptorul Oscar Sphaethe în bustul ce trona ca și un faun prin parcurile aristocratice din Capitala României.

Lume multă, mai cu seamă femei, veniseră să aducă un ultim omagiu celui ce încântase o generație cu farmecul și grația unui catren, a unui madrigal sau sonet, ori cu amiciția seducătoare și verva neîntâlnită.

O viață întreagă magistratul Cincinat dorise să ocupe un post în București. Prin formație și esența lui spirituală, aparținea Capitalei. Și totuși, în ciuda legăturilor cu Palatul, cu mai-marii țării, nimeni nu izbutise să-l transfere la București. Cel mai apropiat loc îl avusese la Buftea, unde acceptase postul de jude-supleant într’un biet sat, deși avea grad de Consilier de Curte, doar din dorința de a fi cât mai aproape de Capitală, unde venea zilnic cu bicicleta sau cu trenul.

Miniștrii de Justiție și colegii îl cam persecutau pentru că îi înțepa cu epigramele sale. De pildă, după ce ieșise dela o întrevedere cu un director al personalului, fost avocat, Cincinat îi dedicase o epigramă, care în niciun caz nu avea darul să-l flateze:

Fiindcă tăceam, deși cu rost,
Fabriciu mă crezuse prost.
Tot astfel eu l-am socotit,
Dar… numai după ce-a vorbit.

Un ministru de justiție avea o tânără amanta, căreia acelaș binevoitor epigramist îi consacrase următorul catren, ce i-a atras mutarea la Lerești de către înaltul personaj:

Dacă ți-aș face-o epigramă,
Tu ai ceti-o orișicui.
Dece nu pot să-ți fac, dudue,
Ceva, să nu spui nimănui?

Desigur că împungându-i, nu îi putea apropia pe superiori, cu atât mai mult cu cât inteligența și suplețea nu sunt întotdeauna virtuțile celui mai mare în grad. Astfel stând lucrurile, maestrul pereginase din loc în loc, prin sate și orașe de provincie, fără a-și împlini dorința ce-l ardea ca lingoarea, de a fi transferat în Capitală.

Printre cei ce rostiră discursuri la înmormântare, a impresionat cu deosebire bătrânul Jean Th. Florescu, fost, la rându-i, ministru de Justiție care, cu tonul grav, patetic, scanda în liniștea mortuară din capela cimitirului Bellu, o frază de tragică ironie, un adio sunând ca un reproș:

– În sfârșit, Cincinat, ți-ai văzut visul cu ochii! Ai fost transferat la București…

Plângea întreaga asistență. Doar maestrul parcă surâdea liniștit pe catafalc, cu rictusul încremenit în coltul gurii. Știa, pe semne, că acolo unde se duce nu mai există Capitală, nici magistratură: doar Câmpiile Elisee visate în nopțile lui de inspirație și chimere, iar unic și suprem judecător, bunul Dumnezeu.

După ce bulgării de pământ acoperiră pentru totdeauna pe cel ce ne fusese tovarăș de iluzii, nenoroc și bucurii, am pornit cu pasul greu către casă. Eram tulburat ca niciodată. Aveam și remușcări. De nenumărate ori dealungul prieteniei noastre, Cincinat îmi propusese să colaborăm. Sergiu Tănăsescu, Alexandru Leon, Ionel Fernic, izbutiseră
cu melodiile lor să-i popularizeze câteva poeme ce se cântau de către toată suflarea românească.

„Candide„, „Să nu iubești prea mult femeia„, „Cântecul ochilor„, „Îți mai aduci aminte, Doamnă?„, „Sunt ochi adânci ca un păcat„, iată câteva din cele mai mari succese românești pe versurile lui Cincinat. Eu, bunul său amic, îi refuzasem colaborarea din indolență sau neghiobie.

Cu gândul la maestru și frământat de remușcări, odată ajuns acasă, am deschis cartea sa de poeme. Am frunzărit și m’am oprit asupra unui început de strofă, lipsit de importanță, dar care m’a sedus prin muzicalitatea lui:

Frumoasa mea cu ochii verzi Ca două mistice smaralde.

Imagine poetică destul de banală, totuși muzicală, și cu priză directă. Pentru că strofele, două la număr, erau insuficiente construcției mele melodice, le-am adăogat o altă strofa, desprinsă din poezia intitulată „Pe un album” și care se suda perfect cu celelalte:

Veni-vor mulți să-ți spue’n versuri
Că te iubesc și cum, și cât…
Vor spune-o mai frumos ca mine,
Dar nu te vor iubi atât!

De altfel, în viață fiind, Cincinat mă autorizase să-i modific orice poezie, adaptând-o la cântec.

Am construit în aceiași seară romanța sub formă de „lied”. Am dedicat versiunea românească unui foarte bun prieten comun, Nicu Dobrotescu, președintele Curții de Apel din Craiova, și soției sale, o încântătoare doamnă cu ochii de smarald.

Peste câteva zile am interpretat cântecul pentru prima oară la postul
societății de radio București, în cadrul unei conferințe ce ținusem
despre viața lui Cincinat Pavelescu.

Cântecul a trezit printre ascultători un ecou neașteptat, iar în
scurtă vreme editura „Armonia” lansa în multe mii de exemplare cel mai
popular succes al său și totodată al carierei mele. Melodia trecu din
gură’n gură, transmisă de lăutari; casele de gramofoane o înregistrară
în zeci de mii de discuri. Nu după multă așteptare, această „frumoasă
cu ochii verzi” se întinse ca o pecingine, o adevărată psihoză dela un
capăt la celălalt al țării.

Personal, am interpretat romanța de mii de ori, în reuniuni de
prieteni, la posturile de radio, la telefon – fiindu-mi cerută de
admiratoare în vremurile mele de glorie -, sau la urechea vreunei
iubite cu ochii verzi, și chiar în cinstea unor ochi de altă culoare,
ce se mulțumeau cu un cântec închinat ochilor verzi. Dar niciodată
emoția nu a fost mai vie decât atunci – într’o după amiază de
primăvară din 1940 – acolo, departe, în București, pe calea
Dorobanților…

***

În copilărie avusesem o profesoară de franceză în casă. O bătrână
domnișoară de excelentă condiție, Olga Delvecchio, italiancă a cărei
limbă maternă era franceza. Fusese perceptoarea copiilor familie
Lahovary, care aveau locuința la capătul străzii Grigore Alexandrescu,
peste drum de Conu Petrache Carp, și nu prea departe de noi.
Pensionată de aceștia, acceptase propunerea tatălui meu de a locui la
noi, ocupându-se de educația odraslelor, patru la număr, mai cu seamă
de a întovărăși pe surorile mele, fie la țară, fie în oraș, prin lume.
Ajunsei să fiu în curând slăbiciunea acestei „mademoiselle Olga”,
precum îi spuneam noi. Căzuse cu dragostea pe mine și mă punea să
învăț mai mult decât pe frații mei, spre disperarea tovarășilor de
joacă, ce mă strigau din stradă la bile, țurcă sau arșice.

Am plecat în 1916 cu cercetașii pe front în primul război mondial. La
înapoiere nu am mai găsit-o pe mademoiselle Olga. De teama nemților –
v’am spus că era domnișoară -, se mutase undeva la țară, la o moșie a
Lahovăreștilor, foștii ei protectori. Venea din când în când în
București și atunci ne vizita Întâlnirea cu mine era pentru ea o
adevărată sărbătoare. Devenisem un tânăr în toată puterea cuvântului,
ieșeam să o conduc la braț vorbindu-i tot timpul franțuzește, cu teama
de a fi violent contrazis, atunci când i se părea că vreo expresie nu
este la locul ei. Trecură după aceia ani după ani și nu am mai
văzut-o. Viața mă prinsese în vârtejul ei și într’o bună zi fusei
trimis de către mai marii țării într’un așa zis domiciliu obligatoriu
la Tismana, Miercurea Ciucului și Vaslui, pentru vina de a fi opus
rezistență „unor manevre regale” fără scopuri militare.

Când am revenit în Capitală, după un an, mi-am reluat locul în sânul
restrâns al familiei. Tată-meu murise de mult, o soră la fel, o alta
se căsătorise. Locuiam cu mama și cu fratele meu în strada Vasile
Alecsandri, aproape de Piața Romană.

Într’o bună zi, prin Aprilie din 1940, ne-am pomenit cu mademoiselle
Olga. Cetise în ziar despre punerea mea în libertate și venise să mă
îmbrățișeze. Plângea și nu îi venea să creadă ochilor că trăesc. Biata
Olga! Ce mult îmbătrânise! E drept că și eu aveam păr alb, poate chiar
mai mult decât ea. Însă nu număram decât 35 de ani, iar dânsa 74. Își
păstrase vie inteligența și umorul, dar mergea anevoe, cu mare
greutate. Apoi o persecuta groaza de moarte. Altminteri, la fel de
drăguță și atentă ca și pe vremuri, în 1914. Îmi făcea și astăzi
observații, întocmai ca în copilărie.

Grație legăturilor cu câteva bune familii, reușise să se instaleze în
„azilul de bătrâni Zoe Slătineanu” din Calea Dorobanților, în fața
străzii Nisipari. Era o admirabilă instituție datorată boerilor
Slătineni, rezervată unor doamne din familii cu nume mari în trecutul
țării, care se retrăgeau acolo de vitregia vremurilor. Averi pierdute
în petreceri și jocuri de noroc sau, uneori, simpla dorință a celor
tineri de a se debarasa de cei mai în vârstă, atrăgeau internarea în
acest nobil așezământ a unor venerabile pensionare ce își sfârșeau
viața între cei patru păreți ai odăiței, vizitate din ce în ce mai rar
de către membrii familiei.

– Vrei să mă întovărășești până la azil? Mi-e teamă să traversez singură strada.

– Cum să nu, madmoiselle Olga! Cu dragă inimă. Oare nu sunt eu iubitul dumitale?

M’a prins de braț și încet încet ajunserăm în fața azilului.

– Am o rugăminte. Dorești să intri câteva clipe? Le-am vorbit atât de
mult pensionarelor de dumneata, încât toate ar vrea să te cunoască. De
altfel îți știu muzicile pe de rost, fiindcă ne-a dăruit cineva un
aparat de radio.

Mărturisesc că nu mă prea seducea o vizită la azilul de bătrâni, după
un an de lagăr. Mi-era dor de viață, de tinerețe, de soare.

Am intrat cu Olga pe coridoarele întunecoase ale clădirii cu aer de
mânăstire. Din ușile ce se deschideau ne priveau figuri aristocratice,
profiluir distinse, purtând vestigii de suferință sau resemnare, de
înfrângeri și prăbușiri.

– Vă prezint pe tânărul meu prieten și iubit, Nellu Manzatti,
compozitorul. Doamna cutare, domnișoara cutare, cutare.

Nume alese, cu rezonanță grea ca plumbul. Dar atât doamnele, cât și
domnișoarele, erau peste închipuire de bătrâne. Nimeni sub șaptezeci
de ani. Nu știu dece îmi făcusem iluzia că, totuși, o rază de tinerețe
s’ar fi putut strecura chiar într’un azil de bătrâne și că voi întâlni
vreo coniță mai tânără, vreo față seducătoare. Mă înșelasem. În afară
de mine, adevărat copilandru în mijlocul acelei reuniuni centenare,
doar anii, nespus de mulți la număr, mă înconjurau ca un zid de
cetate.

La vederea mea, pensionarele se retrăgeau cu stângace reminiscențe de
cochetărie, aranjându-și părul despreliti sau ținuta neîngrijită.

– Veniți sus, le spuse Olga, în camera doamnei Niculescu-Burchi. Vom
sta de vorbă. V’am adus tinerețea în casă!

Apo, adresându-se mie:

– Te voi prezenta acum celei mai bătrâne pensionare. Are aproape 90 de
ani și se află aici, abandonată de familie, de mai bine de 40 de ani.
Este o femeie excepțională.

M’a cuprins un sentiment de groază de care îmi era rușine, dar pe care
îl acuzam totuși. Încercam o senzatie de sufocație, ca și atunci când
îți intră fum mult în plămâni. Mă simțeam de-a dreptul strivit de
vârstele ce mă înconjurau, totalizând câteva secole.

– Uite ce este, mademoiselle Olga, voi reveni altădată, fiindcă acum
sunt foarte grăbit. Gândește-te că am lipsit un an din București și am
atâtea de făcut!

– Te rog, rămâi! Acordă-mi această imensă plăcere, mie și prietenelor mele!

Nu exista scăpare. Mi-am făcut cruce cu limba în cerul gurii ca în
fața marilor primejdii, și în tovărăși Olgăi am intrat în camera
doamnei Niculescu-Burchi.

S’a ridicat din jeț o cucoană bătrână, sprijinindu-se într’un baston
cu mâner de argint. Puțin adusă de spate, mergând totuși destul de
drept, a înaintat către mine. Mi-a cuprins mână și, așezându-se din
nou în fotoliu, m’a poftit să iau loc pe scaun în dreapta sa. Am
înălțat privirea discret, începând să o scrutez ca pe o apariție de
dincolo de lume. Era într’adevăr o prezență neobișnuită. Spre
deosebire de admiratoarele mele cu fuste până la genunchi, era
îmbăcată într’o rochie de stofă mov, lungă până în pământ, cu volănașe
negre, păstrând în linii o rară distincție, dar, mai ales,
reminiscențele unei frumuseți ce trebue să fi fost cândva
extraordinară. Părul alb, cu cărare la mijloc, descoperea o frunte
lată, bombată, la adăpostul căreia doi ochi verzui, cu apele
decolorate, mai licăreau încă de viată în orbitele cernite de vârstă
și amintiri. Avea o gură totuși proeminentă, fără retragerea sau
scofâlcirea provocată de vârstă. Iar nasul mic, încă în vânt, completa
o armonie vag tulburată de ridele inerente din jurul ochilor, de sub
bărbie, de pe frunte. Mă uitam și nu puteam crede. Viziunea mea despre
o femeie de 90 de ani se topea ca ceară în bataia focului. Aveam în
fața mea o simplă femee în vârstă, nicidecum o femee foarte bătrână.

între timp celelalte pensionare, îmbrăcate frumos cu rochiile scoase
din naftalină și dichisite ca pentru jour-fix, începură să-și facă
apariția Emoționate ca niște fete mari, mă priveau cu admirație. Am
răspuns nenumăratelor întrebări ce ploau din toate părțile. Întrebări
despre evenimente și oameni, despre cunoștințe comune, dar și despre o
lume pe care nu o apucasem. Eu aparțineam altui secol Viața adevărată
a acestor aristocratice pensionare încetase la 1900. De atunci
vegetau, în așteptarea unui sfârșit ce întârzia să sosească.

– Jeune-homme – mi se adresă în franțuzeasca obligatorie pentru lumea
de odinioară în România doamna Niculescu-Burchi cu vocea domoală,
sacadată, dar de o perfectă claritate -, am cunoscut o viață
fantastică. M’am măritat la 14 ani și am plecat în voiaj de nuntă pe
Coasta de Azur. Mă crezi că eram frumoasă și înebunisem Nisa? Mă crezi
că stârneam rumoare când intram în Cazino la Monte Carlo? Unde sunt
bătăile cu flori pe Promenade des Anglais, în Monaco, la Cap
d’Antibes? Unde sunt trenele și crinolina, landourile și misterul?…
S’au dus actorii mei preferați: Mounet-Sully, Sarah-Bernard, De Max,
Agata Bârsescu… S’au stins Caruso, De Rezke, Melba și Tetrazzini… Au
pierit principii ce-mi făceau curte, aristocrații ce și-ar fi dat
averea pentru un surâs sau o privire promițătoare. Prezența mea la
balurile Curții din Viena a stârnit gelozii și invidii. Am dansat cu
Franz Iosef, cu arhiduci și împărați. Ai mai crede dumneata că bătrâna
ce-ți vorbește a fost cândva frumoasă, strălucitoare, tânără? E
teribilă bătrânețea, iar moartea refuză să vie!

– Am o rugăminte – continuă bătrâna -, una singură. Vrei să ne cânți
ceva? Te-am ascultat adesea la radio. O romanță franțuzească știi?

– Doamnă… vedeți… nu pot să cânt neacompaniat, îmi este sincer greu.

– Haide, haide, jeune-homme! Ne faites pas de chi-chis. Allez-y.

Am cedat și am fredonat o șansonetă.

– Dar nemțește vorbești? Cântă-mi, te rog, „Wien, Wien, nur du allein”.

M’am executat în fața celui mai atent public ce l-am avut vreodată.
Fiecare cuvânt, fiecare frază, erau sorbite.

– O ultimă rugăminte, și cea mai mare. Cântă-mi romanța „frumoasei cu
ochii verzi”. Cincinat mi-a fost bun prieten, iar ochii mei,
strălucitori pe vremuri, l-au inspirat pe el ca și pe alții…

Simțeam un nod în gât. Mi se părea un ultragiu să fredonez unei
bătrâne centenare un cântec de dragoste. Mă uitam în jurul meu cu un
sentiment de groază, aproape de repulsie. Dar pensionarele mă priveau
cu atâta drag și cu atâta duioșie, încât în atitudinea mea s’a
petrecut subit o transformare. Am făcut ochii mici și în penumbra
camerei azilului, privind prin zarea genelor profilului Doamnei
Niculescu-Burchi, mi s’a părut că bătrânețea dispăruse, că gura
căpătase carne și culoare, că ochii verzi mă îndemnau de sub bolta
frunții împodobită de părul auriu de altădată. Am profitat de clipa
mirajului și, ușor tulburat, am închis ochii încet, ca pentru o mare
rugăciune. Am început apoi să cânt unei femei aeriene, dar totuși
femee:

Frumoasa mea cu ochii verzi
Ca două mistice smaralde.
Te duci spre alte țări mai calde,
Melancolia să ți-o pierzi…

Am simțit o mână cuprinzându-mi brațul. Era caldă ca și a tinerelor.
Am deschis involuntar ochii. Din privirea doamnei Burchi se prelingeau
lacrimi mari. Plângeau și celelalte pensionare, ștergându-și ochii cu
batiste îndantelate, mici și roze. Am avut impresia că nu mai cânt, ci
oficiez. Un ritual închinat amorului fără de vârstă.

Un sentiment nedefinit, un amestec de duioșie și tandreță, de respect
și candoare, îmi străbătea ființa. Trăiam o revelație. Mi-am dat seama
că am în față câteva vieți pe cale de a se stinge, dar totuși vieți,
câteva existențe fără de viitor, dar pline de trecut; un trecut ce
doare, ce imploră, ce cerșește. Eu reprezentam prezentul și speranța.
Eram în orice caz învingătorul. Dece nu m’aș lăsa odată învins? Dece
nu aș dărui din voluptatea de a trăi și celor ce nu mai doreau decât
simplicitatea întâlnirii cu moartea?

De astădată eu am cuprins mâna bătrânei. Și-a lăsat-o moale, ca
altădată pe Coasta de Azur, cu 80 de ani în urmă, sau la Curtea din
Viena. Am închis cu greutate ochii încărcați la rândul lor de pânza
lacrimilor și am cântat încet, ca niciodată, cum se cântă doar pentru
marile întâlniri cu dragostea:

Veni-vor multi să-ți spue’n versuri
Că te iubesc, și cum, și cât!
Vor spune-o mai frumos ca mine,
Dar nu te vor iubi atât.

Nimeni nu a mai vorbit multă vreme. Acelaș fior ne’nvăluia pe toți.
Într’un târziu, frângând tăcerea, doamna Burchi mi-a rostit printre
suspine:

– Mi-ai dat singura bucurie, marea bucurie a ultimilor 40 de ani. Ai
adus primăvara și tinerețea în casă și în suflet. Dar deșteptarea va
fi crâncenă. Totuși, Dumnezeu să te răsplătească.

***

Au pierit de mult, ca frunzele în toamnă, toate pensionarele azilului.
O scrisoare venită din țară acum cinci ani*, mă vestea că trecuse la
cele veșnice și mademoiselle Olga, deși avea atâta teamă de moarte.
Uneori am impresia că sunt un supraviețuitor și că toți ai mei s’au
dus.

J.N. Manzatti, Buenos Aires, *1952

De același autor mai puteți citi și:

– Să-ți trăiască franțuzoaica!
– Îți mai aduci aminte, Doamnă?

(Material reprodus din volumul „Frumoasa cu ochi verzi” apărut în 1957
la Editura „Carpații” din Madrid)

„Să-ți trăiască franțuzoaica!”

21 august 2016 de Rost Online

Iată o expresie bucureșteană ce își are tâlcul său îndepărtat.

La început de secol (XX, n.n.) capitala trăia sub influența franceză.
Deși Carol I adusese cu sine o echipă de tehnicieni, medici,
farmaciști, muzicieni și chiar mărunți meșteșugari specializați,
publicul continua să se orienteze tot către Franța, a doua patrie. Cu
rare excepții, – studii filosofice, muzicale, inginerești, – clasa
conducătoare și burghezia în general, își îndrepta privirea către
Paris pentru completarea unei instrucții superioare ce la noi în țară
nu atinsese încă nivelul occidental din pricina vitregiei vremurilor,
provocată de neîntreruptele ocupații străine.

Francofilia se manifesta cu deosebire în câmpul modei. Cu toate că,
prin venirea noului rege de origină străină, se introducea în mod
oficial ținuta apuseană în ce privește înbrăcămintea, înlocuind
definitiv reziduurile caftanelor ori hlamidelor orientale și deși
bărbații învesțmântați occidental erau denumiți „îmbrăcați nemțește”
sau cu haine ori strae nemțești (iar nu franțuzești sau englezești),
totuși Parisul constituia o adevărată aspirație atât pentru bărbați,
dar mai cu seamă pentru femei. Ca să atragă clientela, marile case
bucureștene de croitorie și pălării pentru cocoane purtau în mod
obligatoriu inscripții franceze. Chiar dacă proprietara se va fi
chemat cu nume neaoș terminat în „escu”, profesiunea era totuși
înscrisă pe firma dela poartă cu subtitlul „Maison de Couture”, „Robes
et Manteaux” sau „Modes”: Madame Stropșescu – Robes et Manteaux, sau
Madame Caltaboșeanu – Modes; iar pe strada Cometa era, în copilăria
mea, un negustor pe care îl chema nici mai mult nici mai puțin decât
Georges Cacalețeanu – Coiffeur pour Dames. Franțuzești. Până și omul
de periferie, mahalagiul, sau chiar țăranul cosmopolit din județul
Ilfov nu se mai mulțumea să spună bună-ziua, bună-seara și mulțumesc,
ci te saluta cu „bonjurică”, „bonsoar”, „orevoà”, adăugând câte un
„mersi” sau chiar „mersim” când voia să fie mai acătării. Alteori,
când trebuia să plătească, se scuza că nu are un „franc” în buzunar
sau măcar o „santimă„.

Îmi amintesc de un caz tipic de molipsire franceză în acest „social
life” bucureștean. În fostul edificiu Crețulescu, în a cărui incinta
se găsea și faimoasă biserică a „lumii bune”, situată pe Calea
Victoriei, peste drum de palatul regal, se afla, pe lângă alte
magazine, și unul de pălării al francezului Jobin, împământenit la noi
către încheierea veacului trecut (XIX, n.n.). Alături de ceilalți
confrați de pe Podul Mogoșoaei, faimoșii Georges, Philips, Fain &
Melik, Rubens, decreta moda bărbătească la pălării. Dar Jobin se
impusese mai mult decât concurența pentru că, în afară de „furnizor al
curții regale”, fusese primul a introduce la noi pălăria
înaltă(chapeau haut-de-forme) și clackul, ce făceau parte din ținuta
de gală obligatorie, completând fracul, smokingul, jacheta sau
redingota. Oamenii de Stat, miniștrii, personalitațile importante ale
epocii nu găseau întru început această pălărie protocolară decât la
magazinul lui Jobin. Devenise atât de popular printre bucureșteni
încât noțiunea „pălăriei înalte” s’a confundat până la urmă cu numele
negustorului ce o introdusese, transformându-se în neologismul joben,
înscris oficios în limba română. La reuniunile mondene, balurile,
recepțiile oficiale, se indica ținuta de rigoare pe invitație cu
recomandația vestimentară: „frac, clack sau țilindru, mănuși albe”.
Însă la seratele de categoria mai dărâmată sta scris: „Ținuta
obligatorie: Smoching, joben, mănuși albe„.

***

Era un alt sector ce dorea să imite în oarecare măsura Parisul, anume
acela al variété-ului, café-ului chantant și cabaret-ului. Bineînțeles
că și pe acestea cetățeanul de rând le românizase articulându-le „ca
la noi”: varieteu, cafeu, șantan. În special „șantanul” avea sens
pejorativ, iar biata cântăreață, chanteuse sau diseuse devenită
„șanteză”, reprezenta un pericol pentru soțiile legitime ale micei sau
marei burghezii. Întreg programul sălilor de variétés se alcătuia din
numere importate. Acrobații și prestidigitatorii veneau din Italia
însă dansatoarele și cântărețele coborau direct dela Paris. Natural,
erau de categorie ceva mai… șubredă, fiindcă marile vedete de tip
Mistinguette nu începuseră să ne viziteze. Soseau totuși femei cu mult
farmec, precum de obicei întâlnești în corpul de balet fete mai
frumoase decât prima balerină. Erau elegante, aducând cu sine acel „nu
știu ce” parisian, tulburător ca și parfumurile franțuzești. Odată
programul terminat, cu învoirea localului, aceste „chanteuse” ori
dansatoarele luau loc la masa publicului, transformându-se în „dame de
consumație”. Dacă în nemțește „eine Dame” definește o cocoană în
înțelesul cuvântului, în românește cuvântul „damă” înfățișează femeia
ușuratecă, derivând dela aceste „șanteze” cari voiau să fie cocoane
dar nu reușeau întotdeauna. Multe dintre ele exercitau însă cu farmec
și dexteritate o profesiune în care strălucește „gheisha” japoneză.

Bineînțeles că în localurile dubioase și femeile erau dubioase. Având
un procentaj la băutura consumată, bietul client, mai ales provincial,
care nu băuse decât o sticlă-două de șampanie, se pomenea cu
patru-cinci golite sub masă. Dacă încerca să protesteze, „dama de
consumație” îi șoptea discret la ureche: „Chéri, nu șade frumos să
faci scandal. Râde lumea de noi. Hai, fii cavaler și plătește”. Și așa
se ducea leafa cavalerului pe o lună.

***

Personal nu am mai apucat decât două din celebrele varieteuri ale
Bucureștiului de odinioara: Majestic și Alhambra, iar ultima faimoasă
diseusă franceză la noi a fost Nitta-Jo. Erau localuri „familiare”
unde decența se dovedea indiscutabilă, păstrând pentru bărbați doar
izul nedefinit al lucrurilor oarecum prohibite. Varieteurile populare,
– era unul pe Calea Griviței, aproape de Gara de Nord, ținut de un
italian, Salatta, – încercau să le imite Pe afișe de gust îndoielnic
erau scrise în versuri de poeți neștiuți, asemenea reclame:

La noi e mai bine ca la Majestic,
Toată trupa noastră joacă din buric.
Poftiți domnilor că-ncepe, e fenomenal;
Ce e zugrăvit pe pânză-i viu și natural!

Pe pânză erau violent pictate niște turcoaice dansând „La danse du ventre”.

Revenind la cele două faimoase localuri de lux, se întâmpla adesea ca
soț și șoție să poftească la masă o șanteză pentru simpla voluptate de
a se afla în tovărășia unei creaturi agreabile, celebră în București,
ce purta cu sine ceva din grația invidiată a Parisului. Mulți dintre
boierii de odinioară au cheltuit enorme averi, câte unii s’au ruinat,
pentru unele din faimoasele vedete ale café-ului bucureștean. Pentru
marele public însă, ele au rămas ambasadoarele unui rafinament
particular, a unei gingășii sau extravaganțe deosebite. Era pe vremea
când numai „damele” își văpseau părul. Nu exista glorie mai mare decât
să circuli în public, pe stradă sau la cursele de cai, cu un asemenea
exotic personaj:

– „L-am văzut, ma chére, pe Cutare cu franțuzoaica!” rosteau, cu
invidie ascunsă, femeile de bună condiție.

Expresia se banalizase într’atâta încât, în curând, favoarea de a fi
întovărășit de o așa-zisă franțuzoiacă, deveni sinonimă cu aceia de a
merge la plimbare în birjă, caleașcă sau muscal, ori numai pe jos, la
braț, cu o simplă femeie nostimă, fie dânsa de orice neam.

Florăresele ambulante ale Bucureștilor, în totalitate țigănci,
prinseră din zbor povestea cu „franțuzoaica” și, ca să facă pe placul
trecătorilor acompaniați, îi imbiau la colțuri de stradă cu buchețelul
de flori pe sub nas, complimentându-i cu minciuna convențională,
rostită într’o frază ce întotdeauna făcea plăcere:

– Conașuleee! Conașulee! Să-ți trăiască franțuzoaica!

J. N. Manzatti

(material preluat din Revista Drum, anul I, nr. 5 din luna mai, 1964)