1918 – 2018 POLITICA ROMÂNEASCĂ


O discuţie despre viaţa politică românească din ultimul secol nu poate să înceapă fără înţelegerea valorilor culturale în jurul cărora se agregă naţiunea română. În epoca premodernă, limba română şi ritul creştin-oriental – indiferent de supuşenia constantinopolitană sau romană a celor două biserici naţionale (ortodoxă şi greco-catolică) – au fost singurele repere culturale ale românismului. Au fost suficiente pentru a asigura supravieţuirea culturală, recunoaşterea identitară şi autonomia politică. România a devenit o insulă de latinitate orientală în Europa.

Secolele XVIII – XIX au însemnat naşterea conştiinţei naţionale, în Transilvania habsburgică, în spiritul iluminismului european. Şcoala Ardeleană – de factură greco-catolică – pune bazele cunoaşterii ştiinţifice moderne în toate domeniile (istoriografie, lingvistică, literatură). În prima jumătate a secolului al XIX-lea, Principatele Române se modernizează politic şi se occidentalizează cultural. Perioada cuprinsă între 1859 – 1918 a stat sub semnul consolidării statalităţii şi unificării naţionale.

Perioada interbelică a fost marcată de extinderea statalităţii româneşti şi a regimului său democratic. Această evoluţie a primit o serioasă lovitură în 1938 şi a eşuat în 1940. Este adevărat că situaţia nu era mai bună – sub aspectul standardelor democratice – niciunde, cu excepţia Cehoslovaciei, dacă ne raportăm numai la vecinii României Mari. Dacă extindem analiza la nivelul întregului continent, mai adăugăm pe listă Marea Britanie şi Franţa. În perioada regimului de autoritate monarhică (1938 – 1940), în cadrul statului naţional-legionar (1940 – 1941), în timpul dictaturii militare antonesciene (1940/1941 – 1944) sau în regimul totalitar comunist (1945/1947 – 1989) încălcarea drepturilor omului şi suprimarea adversarilor politici au devenit o practică curentă. Perioada postdecembristă a însemnat renaşterea democraţiei româneşti şi ataşamentul sporit faţă de statul de drept.

În perioada interbelică, democraţia românească – clamată în toate documentele programatice ale anului 1917 (declaraţia de la Darniţa) şi 1918 (actele unirii Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului cu România) – a fost mai mult o iluzie şi cu certitudine un eşec.

Proasta guvernare din perioada interbelică a şubrezit  România Mare. Pentru cititorul de bună credinţă, care va parcurge însemnările monografice lăsate de Şcoala Sociologică de la Bucureşti, în legătură cu proasta administrare a afacerilor publice din perioada interbelică, şocul va fi unul puternic, întrucât românii basarabeni, bucovineni şi transilvăneni, care luptaseră şi votaseră pentru naşterea României Mari, regretau acum, întrucâtva, alegerea făcută.

Motivul este prea bine cunoscut: politicianismul demagogic şi corupţia morală. Acestea au condus la guvernare ineficientă şi insatisfacţie materială. Campaniile şi procesele electorale, dintre cele două războaie mondiale, au fost, într-o măsură semnificativă, viciate de interferenţa factorului guvernamental. Dar abuzurile politice nu au fost o caracteristică specifică doar României.

Lipsa culturii democratice, mai cu seamă în rândul ţărănimii – care constituia 80% din populaţie –, a fost generalizată.

În acest sens, o glumă politică făcută, într-o circumstanţă electorală, de monografiştii lui Dimitrie Gusti, aruncă într-un etern derizoriu procesul electoral.

Aflat într-o maşină care se deplasa printr-un sat oarecare şi folosindu-se de o pâlnie rudimentară, etnomuzicologul Harry Brauner ironizează politicianismul românesc şi face, spre deliciul asistenţei, propagandă pentru un aşanumit „Partid Monografist care are cel mai mare material aperceptiv“. Ţăranii priveau uluiţi această păţanie haioasă.

Iată în continuare o mostră nostimă de cultură politică rurală din România interbelică.

Un simplu ţăran din Făgăraş este întrebat de sociologul Henri H. Stahl:

– Care a fost cel mai rău guvern?

– Guvernul lui Averescu.

– De ce?

– Pentru că în vremea lui a bătut de două ori grindina.

Interesantă este strategia – aproape caragialescă – adoptată, spre exemplu, de familia Macovei, din comuna Nereju, judeţul Vrancea, pentru ocuparea postului de primar. În perioada interbelică, viaţa politică locală – perfect adecvată sistemului democratic românesc – ajunsese, în această localitate, o competiţie electorală exclusivă între rude apropiate. Existau aparent două tabere politice, cea a lui Costică Macovei şi cea a lui Ionică Macovei, care, veri primari, se prezentau în ochii electoratului ca adversari. Astfel, cele două grupări politice se succedau la primărie la intervale regulate de timp, în funcţie de cum se schimba şi guvernul de la Bucureşti. În 1929, dihotomia Costică Macovei versus Ionică Macovei este alterată de apariţia, în viaţa politică locală, a unui al treilea Macovei, numit Chirică.

Costică Macovei, spre exemplu, a fost primar averescan în 1926 – 1927, iorghist între 1931 – 1932 şi gogist la 1938. Costică Macovei a încercat să revină ca primar şi în perioada guvernării ţărăniste (1928 – 1931), dar nu a izbutit, fiind preferat Chirică Macovei, fost membru P.N.L.

Chirică Macovei îi va urma lui Costică Macovei, ca primar de Nereju, între 1932 – 1933 (când P.N.-Ţ. va conduce guvernul de la Bucureşti) şi în 1938 (după demiterea Cabinetului Goga). Ionică Macovei a fost de două ori primar liberal la Nereju, între 1922 – 1926 şi 1934 – 1938, în perioada în care P.N.L. a guvernat România.

Legionari la înmormântarea lui Moţa şi Marin, căzuţi în războiul civil din Spania Această halucinantă realitate politică vrânceană scoate în evidenţă cangrena vieţii politice din România Mare: traseismul politic şi subordonarea absolută a administraţiei publice locale faţă de Guvernul de la Bucureşti. Deşi s-ar părea că este o secvenţă desprinsă dintr-o comedie caragialescă, la primăria din Nereju, în perioada interbelică, Chirică îi lua locul lui Costică, după care la putere venea Ionică.

Deşi toţi se chemau Macovei şi făceau parte din aceeaşi familie, fiind rude apropiate, Chirică, Costică şi Ionică pretindeau că sunt adversari politici, pentru că erau încadraţi în partide diferite. În mod evident, opţiunea politică a acestor primari a fluctuat permanent odată cu schimbarea partidului care avea încredinţată sarcina de a forma guvernul de la Bucureşti.

Politicianismul demagogic a fost, aşadar, o normă fundamentală pentru menţinerea la putere în România Mare.

Este de remarcat faptul că suprapunerea dintre mandatele primarilor din comuna Nereju (localitate din vârful munţilor Vrancei) şi mandatele guvernelor de la Bucureşti este absolut perfectă, atât sub aspectul apartenenţei politice, cât şi ca durată. În ceea ce priveşte durata medie a unui mandat de primar în Nereju, aceasta este, între 1918 – 1938, de 1 an şi 6 luni. În aceea şi perioadă, durata medie a mandatului guvernului naţional este de numai 8 luni.

Instabilitatea politică era, aşadar, cronică şi această practică afecta negativ funcţionarea administraţiei publice locale şi centrale, deopotrivă. Cel mai bun indicator, în acest sens, este numărul de alegeri parlamentare organizate între 1918 – 1938.

În perioada indicată, au fost ţinute în România 10 runde de alegeri legislative (noiembrie 1919, martie 1920, martie 1922, mai 1926, iulie 1927, decembrie 1928, iunie 1931, iunie 1932, decembrie 1933, decembrie 1937), la care se adaugă procesul electoral din iunie 1939, cu listă unică, depusă numai de Frontul Rena şterii Naţionale (F.R.N.).

Alte caracteristici ale administraţiei publice româneşti au fost, în perioada interbelică, abuzul generalizat de putere şi violenţa politică extremă (condiţionate de guvernarea prin decrete-lege, sub starea de asediu, prin cenzurarea presei şi implicarea politică a armatei şi serviciilor secrete, mai cu seamă sub domnia coruptă a regelui Carol al II-lea şi în confruntarea acestuia cu Mişcarea Legionară).

Dincolo de exploatarea propagandistă din perioada sovietică, totuşi, două exemple oferite de monografistul V. Veniamin, din realitatea politică vrânceană, cercetată la 1927, sunt edificatoare pentru comportamentul, de-a dreptul caricatural, al jandarmului român, în acea perioadă. Iată o scenă: un individ acuzat că a furat găini e adus la post. Caporalul îl ia în primire şi-l întreabă ce stare materială are, cam ce are bun pe acasă etc., „vreo găină ai adus încoace?“. „Nu“. „Da’ vreun rachiu, ceva aşa?“ „Nu, dom’ şef, că noi n-avem decât o brumă de sărăcie“. Încruntat, rostind un hm! semnificativ, îl împinge în biroul plutonierului şef de post: „E vinovat, dom’ şef, a furat tot!“. Şeful de post dresează un sever proces-verbal şi procedează la sancţiunea primă. După ce se plictiseşte de cravaşă, dă cu piciorul încălţat cu cizme grele. Apoi, fiindcă „vinovatul“ nu mai putea ţipa, ci îşi transformase geamătul într-un horcăit prelung, este împins cu piciorul afară, rostogolindu-I nenorocitul trup. Altă scenă: vitele unui sătean au intrat într-o grădină, au stricat culturile şi săteanul a mai furat nişte lucruri de acolo. Inculpatul e luat în primire de caporal;

Săteanul sfios: „Două gâşte, să trăiţi, le-am dus din dos, să trăiţi, dom căprar“.

Caporalul, deschizând uşa şi împingându-l în camera şefului de post: „Minciuni, dom’ şef, nu e vinovat, n-a furat nimic“.

Şeful de post, sigur, grav, dresează cuvenitul procesverbal: reclamaţia e neîntemeiată.

Desigur că în fostele provincii austriece, ungare sau ţariste, anexate în 1918 de România, această efericită practică administrativă românească a fost percepută extrem de negativ, tocmai prin comparaţie cu vechea ocârmuire imperială, în general profesionistă.

Această afirmaţie nu exclude, bineînţeles, încercările de deznaţionalizare a românilor din cadrul imperiului Habsburgilor sau al Romanovilor.

Sub aspectul standardelor democratice şi în ceea ce priveşte capacitatea de bună guvernare, România Mare, spre exemplu, a administrat mai prost Basarabia decât Rusia ţaristă. Situaţia nu a fost diferită nici în ceea ce priveşte Bucovina, Transilvania, Banatul, Crişana, Sătmarul sau Maramureşul, prin comparaţie cu Imperiul Austro-Ungar. Halucinant este faptul că până şi ocupaţia românească în Transnistria, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, a fost mai abuzivă decât stăpânirea precedentă sovietică.

Deşi clasa politică din România Mare a fost, în general, competentă sub aspect intelectual şi educată în universităţi occidentale, totuşi, politicianismul a rămas o marcă definitorie a regimului. România Mare a fost un stat slab sub aspectul respectării procedurilor legale. Din această cauză, atunci când regele Carol al II-lea a răsturnat ordinea democratică, în 1938, aproape nimeni nu şi-a manifestat opoziţia publică, cu excepţia câtorva personalităţi remarcabile, dar singulare. Acelaşi fenomen a fost înregistrat în momentul declarării statului naţional-legionar de către guvernul Antonescu, în 1940.

Numai instaurarea comunismului, în perioada 1945 – 1947, a fost întâmpinată cu proteste, în Piaţa Palatului, mai cu seamă pentru că românii percepeau regimul ca fiind de inspiraţie sovietică, instaurat sub ocupaţie militară străină şi dirijat de la Moscova, ceea ce era prea mult.

Dar nu se poate spune că au protestat împotriva caracterului nedemocratic al comunismului. După cum nu protestaseră nici în legătură cu legionarismul, carlismul sau antonescianismul, care au fost regimuri profund nedemocratice, dar autohtone şi acceptate, în general, de societatea românească. Ceea ce nu înseamnă că nu au existat reacţii izolate de nemulţumire civică. Numai că acestea au fost nesemnificative statistic.

Democraţia românească interbelică şi-a dat obştescul sfârşit, sub asaltul antisemitismului virulent, al demagogiei incompetente şi al corupţiei politice. În ciuda unor personalităţi politice şi culturale cu adevărat excepţionale şi de factură europeană, în general, România interbelică a fost prost guvernată şi corupt administrată. De aceea, autoritarismele, dictaturile şi totalitarismele au fost acceptate ca o alternativă.

În cazul regimurilor nedemocratice, distanţa dintre ideologie şi realitate a devenit infinită. Elocventă, în acest sens, este Mişcarea Legionară.

În vreme ce, la nivel declarativ, legionarii au clamat permanent moralitatea publică, în perioada în care s-au aflat la guvernare (1940 – 1941), s-au dedat unor activităţi de reprimare fără judecată a inamicilor politici (la fel cum procedase şi regele Carol al IIlea).

Mai mult decât atât, în timpul marelui cutremur din 10 noiembrie 1940, unii legionari şi-au însuşit, în mod fraudulos, bunurile de preţ ale 22 decembrie 1989 Manifestaţia din 8 noiembrie 1945, din Piaţa Palatului bucureştenilor înstăriţi, prinşi sub dărâmăturile imobilelor prăbuşite în centrul Capitalei.

Sugestive sunt rememorările unui sociolog interbelic, publicate de Zoltan Rostas în volumul Sala luminoasă. Primii monografişti ai Şcolii gustiene: „Şi în timpul când am fost eu la minister, a fost cutremurul acela teribil, şi s-a dărâmat Carltonul, şi atunci au rămas nişte oameni prinşi în subsol, care ar fi putut fi scăpaţi. Dar legionarii n-au vrut să-i lase pe nemţi să cureţe terenul cu tehnică avansată.

Muncă voluntară! Şi cu munca asta voluntară au şi cules tot felul de bijuterii şi de lucruri de preţ, că acolo erau numai oameni bogaţi. Şi le-au strâns, le-au pus în lăzi, mă rog, dar după aia n-au mai vrut să le dea statului, le-au păstrat pentru ei […] Ăsta era un act de anarhie teribilă“.

Cu toate minusurile, România Mare a fost un stat european, cu o democraţie imperfectă, condusă de o elită politică, în general, educată şi responsabilă, dar coruptă moral. Instaurarea comunismului avea să transforme abuzurile regimului democratic în candide amintiri plăcute. Orice comparaţie între democraţia interbelică (1918 – 1938) şi regimurile autoritare (1938 – 1940), dictatoriale (1940 – 1944) şi totalitare (1947 – 1989) care i-au urmat este în favoarea primeia.

Naţionalizarea proprietăţilor şi arestarea elitei politice şi culturale interbelice aveau să modifice fundamental structura societăţii româneşti în comunism. În această perioadă, au fost promovate, în toate funcţiile de decizie, persoane, de regulă, analfabete funcţional, dar obediente politic, conduse, în prima perioadă, de agenţi ai Moscovei.

Nicio descriere făcută stalinismului românesc nu poate egala cântecele politice de protest – Guvernul comunist, Patriarhul roşu, Petre Groza sluga, Radio Bucureşti ne minte, Falsa amnistie, Cotele ţăranilor, A.R.L.U.S. şi U.R.S.S., Doamna Liuba, Farsa alegerilor, Foaie verde de cartelă, Economiile săracilor, Gheorghiu-Dej şi Hruşciov (https://ww.discogs.com/ Jean-Moscopol-Cuplete-Anticomuniste-Cântece-De-Exil/release/3659236) – interpretate şi înregistrate în Occident, de Jean Moscopol, în perioada colaborării la „Radio Europa Liberă“.

În altă ordine de idei, în România, rezistenţa anticomunistă a fost firavă.

În contextul în care represiunea Securităţii a fost aprigă, pretenţia unor intelectuali publici la rezistenţă prin cultură rămâne, totuşi, nesemnificativă.

La nivelul societăţii civile, în România comunistă nu a existat nimic de anvergură care să semene – sub aspectul manifestării deschise, în spaţiul public urban, a opoziţiei tranşante faţă de regimul totalitar – cu Revoluţia ungară din 1956, cu Primăvara de la Praga din 1968 sau cu Sindicatul Independent Solidaritatea“ din Polonia anului 1980.

Chiar şi reformele timide din perioada de maximă deschidere a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1963 – 1965) sau Nicolae Ceauşescu (1965 – 1971) nu se pot compara cu schimbările din Ungaria, Polonia sau Cehoslovacia sub cele mai liberale regimuri comuniste ale acestora.

Pe revers, este suficient să ne reamintim asemănarea corectă dintre România şi Coreea de Nord, care se putea face în privinţa regimului de demenţă stalinistă existent la Bucureşti, în preajma anului revoluţionar 1989. Practic, în afara structurilor legale de putere (partid şi Securitate) nu exista nimic care să conteze. În România ceauşistă orice formă de opoziţie internă a fost zdrobită de partid prin braţul său înarmat, Securitatea. crede că centrul Pământului ar fi Ierusalimul

O a treia ipostază este cea etnico-naţională, putând fi un ogor cunoscut pentru rodnicia sa; un loc bun, răzăşesc; sau locul cel mai cunoscut din ţară, capitala Bucureşti.

Cea de-a patra ipostază se referă la o persoană care se crede cea mai importantă dintre noi toţi, un îngâmfat, un încrezut.

Pentru aceşti semeni ai noştri, imaginarul colectiv, înţelepciunea populară au păstrat câteva expresii binecunoscute. Aceştia se poartă ca şi cum au: pâinea şi cuţitul în mână; au la îndemână toată puterea şi toate mijloacele pentru a o exercita; se socotesc mai grozavi, mai pricepuţi şi mai valoroşi decât alţii; se cred mult superiori celor de lângă ei; nu iau în considerare ceea ce spun alţii; umblă cu nasul pe sus şi sunt nemulţumiţi de ce fac alţii; îi folosesc pe cei din jurul lor după bunul plac.

De aici a rezultat şi atât de dificila tranziţie politică românească către democraţie şi economie de piaţă.

Cum toate resursele publice sau de prestigiu erau în proprietatea statului şi în mâinile partidului sau Securităţii, structurile comuniste erau practic atotputernice în România.

Este de la sine evident că elita politică postdecembristă a fost selectată din eşaloanele inferioare ale acestora. Nici nu s-ar fi putut imagina altfel: totuşi, miniştrii nu se recrutează de pe stradă, ci din cadrul sau din preajma structurilor care exercită deja puterea.

Partidul şi Securitatea au fost principalele rezervoare de resurse umane care au alimentat România postrevoluţionară cu lideri politici şi cadre guvernamentale. Opoziţia politică internă – reprezentată de partidele istorice renăscute –, care de abia se forma, sau societatea civilă, care de abia înmugurea, nu puteau reprezenta o contrabalansare politică pe măsură pentru formaţiunea politică succesoare Partidului Comunist Român.

De asemenea, exilul anticomunist era slab, divizat şi îndepărtat, iar regele Mihai I a fost irelevant politic.

Democraţia românească postdecembristă – în ciuda faptului că păstrează o parte dintre neîmplinirile interbelicului (politicianismul, traseismul, abuzul de putere şi corupţia morală) – începe să devină, pentru prima dată în istorie, participativă, nu doar reprezentativă. Traversăm cea mai bună perioadă din întreaga istorie a României. Susţinerea populară pentru sistemul democratic şi pentru statul de drept este fără precedent în trecutul naţional.

Parlamentele alese democratic ale României postcomuniste – cu toate lipsurile cunoscute – desemnează sau demit guvernele, iar nu invers, ca în interbelic. Dacă lupta declanşată împotriva corupţiei, apreciată pretutindeni în Uniunea Europeană, ar fi fost însoţită şi de reformarea aparatului de stat, în sensul promovării elitei politicoadministrative pe criterii transparente de competenţă profesională şi de onorabilitate morală, atunci România ar fi fost mai aproape de visul pe care l-au avut străbunii, când îşi doreau să construiască la gurile Dunării o Elveţie a estului.

România are, pentru prima dată în istorie, un viitor cert, cu condiţia singulară de a consolida democraţia reprezentativă şi de a întări statul de drept. Ceea ce înseamnă că actualele mecanisme corupte de selecţie a elitei politico-administrative trebuie abandonate cu desăvârşire şi pentru totdeauna.

Articol preluat din Magazin Istoric nr.10 (619) octombrie 2018, cu acordul autorului Bogdan Bucur