1918 – Marea Unire. Informatii pe care fiecare roman trebuie sa le stie


La 1 decembrie 2018 se împlinesc 100 de ani de la Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România.

România întregită s-a realizat într-un context istoric deosebit, prin trei momente succesive, pe cale democratică, prin adunări cu caracter reprezentativ: unirea Basarabiei, a Bucovinei și a Transilvaniei cu țara-mamă.

Imagini pentru marea unire romania

4/17 ianuarie 1918 — Apare, la Paris, primul număr din publicația săptămânală “La Roumanie” care avea drept scop sprijinirea, în emigrație, în plan publicistic și diplomatic a revendicărilor românești.
3/ 16 martie 1918 —Bălți. Adunarea generală a zemstvei din districtul Bălți adoptă, în unanimitate, o moțiune în care se spune “Proclamăm astăzi în mod solemn (…) în fața lui Dumnezeu și a întregii lumi, că cerem unirea Basarabiei cu Regatul României sub al cărei regim constituțional și sub ocrotire legilor ei (…) vedem siguranța existenței noastre naționale și a propășirii economice”.
27 martie/9 aprilie 1918 —La Chișinău, Sfatul Țării întrunit în ședință solemnă votează unirea Basarabiei cu Țara — Mamă, România (86 voturi pentru, 3 împotrivă, 36 abțineri și 13 absenți). După anunțarea rezultatului votului de către Ion Inculeț, președintele Sfatului Țării, primul — ministru Alexandru Marghiloman, aflat la Chișinău, împreună cu alți reprezentanți ai guvernului român, este invitat la tribuna de la care declară: În numele poporului român și al Regelui Ferdinand I, iau act de unirea Basarabiei cu România de aici înainte și în veci! Trăiască România Mare!
9/22 aprilie 1918 —Decret regal de ratificare a Hotărârii de unire a Basarabiei cu România, semnat de Ferdinand I, regele României, și contrasemnat de Alexandru Marghiloman, președintele Consiliului de Miniștri.
17/30 aprilie 1918 —Înființarea, la Paris, a “Comitetului național al românilor din Transilvania și Bucovina”, sub președinția lui Traian Vuia, iar mai apoi a dr. Ion Cantacuzino; a militat pentru dobândirea independenței Transilvaniei și unirea acesteia cu România.
22 iunie/5 iulie 1918 —Se înființează, la Washington, din inițiativa lui Vasile Stoica, Liga națională română, cu scopul de a face propagandă în jurul problemei românești; la 13 septembrie, fuzionează cu Comitetul național român.
24 august/6 septembrie 1918 —Se creează, la Paris, Consiliul Național Român Provizoriu, care, în 20 septembrie / 3 octombrie, a proclamat formarea Consiliului Național al Unității Române, organ reprezentativ, având în conducere pe Take Ionescu, Vasile Lucaciu, Octavian Goga, dr. Constantin Angelescu și Ioan Th. Florescu (vicepreședinți). Consiliul este recunoscut la 29 septembrie/12 octombrie de guvernul francez, la 23 octombrie/5 noiembrie de guvernul S.U.A., la 29 octombrie/11 noiembrie 1918 de guvernul englez, iar la 9/22 noiembrie de cel italian drept exponent al intereselor poporului român.
29 septembrie/12 octombrie 1918 —Comitetul Executiv al Partidului Național Român din Transilvania, întrunit la Oradea, adoptă în unanimitate o declarație, redactată de Vasile Goldiș, privind hotărârea națiunii române din Transilvania de a se așeza “printre națiunile libere”, în temeiul dreptului ca fiecare națiune să dispună liber de soarta sa. Se revendică recunoașterea conducerii P.N.R. ca organ provizoriu de conducere a Transilvaniei. Se constituie un “Comitet de acțiune”, cu sediul la Arad, avându-l în frunte pe Vasile Goldiș.
5/18 octombrie 1918 —Declarația de independență a Transilvaniei, adoptată în ședința de la Oradea, este citită în Parlamentul de la Budapesta de dr. Alexandru Vaida — Voevod.
14/27 octombrie 1918 —Deputații români bucovineni din Parlamentul vienez, foștii deputați din Dieta Bucovinei, primarii români din localitățile Țării de Sus a Moldovei, împreună cu alți reprezentanți ai provinciei istorice s-au întrunit în Sala Mare a Palatului Național din Cernăuți și au hotărât constituirea Adunării Constituante. Adunarea alege un Consiliu Național condus de Iancu Flondor, Dionisie Bejan, Doru Popovici și Sextil Pușcariu — vicepreședinți, Vasile Bodnărescu, Radu Sbierea și Laurent Tomoioagă — secretari.
18/31 octombrie 1918 —Proclamarea Către Națiunea Română, în care se aduce la cunoștință opiniei publice constituirea Consiliului Național Român Central ca unicul for de conducere al românilor transilvăneni, precum și principiile sale de acțiune.
25 octombrie/7 noiembrie 1918 —Consiliul Național Român Central hotărăște înființarea de gărzi naționale și de gărzi civile sătești pe întreg teritoriul locuit de români în Transilvania și Ungaria, pentru “păstrarea liniștii și averii fiecăruia”.
31 octombrie/13 noiembrie 1918 —Consiliul Național din Basarabia adoptă o “lege fundamentală asupra puterilor Țării Bucovinei”, prin care își asumă întreaga putere de stat.
5/18 noiembrie 1918 —Manifest către popoarele lumii, prin care Consiliul Național Român Central afirmă în fața opiniei publice mondiale dorința românilor transilvăneni de a se uni cu România.
7/20 noiembrie 1918 —Manifest al Marelui Sfat Național din Transilvania privind convocarea la 18 noiembrie/1 decembrie a Marii Adunări Naționale la Alba Iulia.
9/22 noiembrie 1918 —Consiliul Național Român Central din Transilvania cere, ultimativ, guvernului maghiar să-i recunoască puterea deplină asupra teritoriului Transilvaniei.
15/28 noiembrie 1918 —Congresul Bucovinei hotărăște în unanimitate “Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechiile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”.
1 decembrie 1918– Are loc, în sala Casinei din Alba Iulia, Adunarea Națională, cu participarea a 1.228 de delegați (deputați) aleși. Gheorghe Pop de Băsești, președintele Partidului Național Român, declară Adunarea Națională de la Alba Iulia “constituită și deschisă”. Vasile Goldiș rostește cuvântarea solemnă, încheiată cu un proiect de rezoluție, care începe cu cuvintele: “Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”. Proiectul de rezoluție este adoptat cu ovații prelungite. Pentru cârmuirea Transilvaniei, Adunarea Națională procedează la alegerea unei adunări legislative numită Marele Sfat Național, compus din 250 de membrii; acesta, la rându-i, va numi un guvern provizoriu — Consiliul Dirigent. După adoptarea actului istoric al Unirii, cei peste 100.000 de participanți la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, adunați pe Câmpul lui Horea, aprobă cu aclamații entuziaste hotărârea de unire necondiționată și pentru totdeauna a Transilvaniei cu România. Unirea Transilvaniei cu România încheie procesul de făurire a statului național unitar român, proces început în 1859, prin unirea Moldovei cu Țara Românească, continuat prin unirea Dobrogei în 1878, a Basarabiei în martie 1918 și a Bucovinei în noiembrie 1918.Suprafața României Mari: 295.049 km pătrați, cu o populație de 16.500.000 de locuitori.
2 decembrie 1918 —Întrunirea Marelui Sfat Național în sala Tribunalului din Alba Iulia care hotărăște constituirea unui Consiliu Dirigent format din 15 membrii și având președinte pe Iuliu Maniu pentru administrarea Transilvaniei. Marele Sfat Național și Consiliul Dirigent își stabilesc sediul la Sibiu.
11/24 decembrie 1918 —Regele Ferdinand emite Decretul-lege de unire a Transilvaniei cu vechea Românie.
18/31 decembrie 1918 —Decret-lege privind unirea Bucovinei cu România.
29 decembrie 1918/11 ianuarie 1919 — Decret-lege prin care se stabilește că locuitorii României, majori, fără deosebire de religie, se vor bucura de toate drepturile cetățenești și vor putea să le exercite dacă vor face dovadă că sunt născuți în țară și sunt sau n-au fost supuși unui stat străin.
28 iunie 1919 — Se semnează, la Versailles, Tratatul de Pace dintre Puterile Aliate și Germania. Privitor la România, Tratatul prevedea încetarea tuturor drepturilor, titlurilor, privilegiilor de orice natură asupra cablului Constanța — Istanbul, ce intră în posesia României. Germania era obligată să renunțe la Tratatul de la București din 24 aprilie / 7 mai 1918. În problema Dunării, Tratatul prevedea menținerea Comisiei Europene a Dunării și înființarea pentru traseul Brăila — Delta Dunării până la Marea Neagră a unei Comisii Internaționale a Dunării. Tratatul a fost ratificat de România la 14 septembrie 1920.
10 septembrie 1919 — Se semnează, la Saint — Germain — en — Laye, Tratatul de pace între Puterile Aliate și Austria, prin care Austria capătă configurația teritorială de azi. Se recunoștea pe plan internațional unirea Bucovinei cu România și a creării statelor cehoslovac și iugoslav.
10 decembrie 1919 — România semnează Tratatele de pace cu Austria și Bulgaria, precum și Tratatul minorităților, care pentru România prevede obligația de a acorda “tuturor locuitorilor, fără deosebire de naștere, de naționalitate, de limbă, de rasă sau de religie deplina și întreaga ocrotire a vieții și libertății lor”.
29 decembrie 1919 — Parlamentul României votează legile de ratificare a unirii Transilvaniei, Crișanei, Maramureșului, Banatului, Bucovinei și Basarabiei cu România.
4 iunie 1920 — Se încheie, la Trianon, Tratatul de pace între Puterile Aliate și Asociate și Ungaria. Recunoașterea pe plan internațional a Unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, a Slovaciei și Ucrainei Subcarpatice cu Cehoslovacia, a Croației, Sloveniei și părții de vest a Banatului cu Serbia etc. (intră în vigoare la 25 iulie 1921).

Interviu LUCIAN BOIA: Unirea. Marea Unire
LaPunkt/ octombrie 2017

Imagine similarăLucian Boia este unul dintre cei mai influenți istorici români ai ultimelor decenii. Opera sa – care acoperă o tematică variată – numără peste 30 de titluri, iar tirajele însumate ale cărților sale îl fac să fie unul dintre incontestabilii autori de best-seller de la noi.

Dialog Cristian Pătrășconiu – Lucian Boia.despre Marea Unire;

Marea Unire nu a fost făcută de Mihai Viteazul? Nici măcar Burebista?
(râde) Da…Poate că a făcut-o Mihai Viteazul, dar nu imediat, în vremea în care acesta a trăit efectiv, ci două – trei secole mai tîrziu. Anume: în secolul al XIX-lea. Atunci cînd acesta devine un simbol esențial al unității românillor și al unirii teritoriilor locuite de români. Dar aceasta, la 2-3 secole după moartea lui. Fără să o știe, rolul lui Mihai Viteazul a fost un simbol foarte mare în crearea României mari de astăzi; unul dintre cele mai mari. Are acest rol în mintea noastră, în măsura în care pune lucruri în mișcare, în măsura în care face ca lucrurile să se întîmple – și aceasta nu e de depreciat. În fond, și în proiectele mici și, cu atît mai mult în cele mari – precum e aceasta, al Marii Uniri – contează foarte mult miturile, simbolurile. În legătură cu aceste simboluri care au funcționat ca agregatori de identitate, în secolul al 19-lea sînt mai multe, nu doar Mihai Viteazul. E vorba atît de figuri istorice, cît și se simboluri – bunăoară, Dacia, foarte foarte puternic în această linie. Și, a propos de mari figuri istorice care au acest rol unificator – da, Mihai Viteazul este marele unificator, dar, întrebați și dumneavoastră ceva de acest gen, s-a ajuns la un moment dat și la Burebista – ca la o ”conștiința națională” cu rol similar. Dincolo de personajele istorice care au fost convocate pentru acest proiect, alături de acestea de fapt, împreună cu ele mai bine spus: ”Dacia” a fost un simbol extrem de puternic – sunt de regăsit numeroase referințe la el și în secolul al 19-lea, și în interbelic. Uneori, chiar și astăzi…
Nu se putea fără acest simbol, ca să zic așa?
Normal că, teoretic, logic posibil, se poate și fără așa ceva. Dar e un fapt incontestabil că rolul său a fost deja, în sensul tematicii discuției noastre, unul primordial. Pe de altă parte, în secolul al 19-lea, cînd se constituie națiunile, istoria a fost disciplina suverană. Se face apel insistent la istorie. Nu numai la noi. Noi îl avem pe Mihai Viteazul, francezii o au – cu funcție simbolică, mitologică similare – pe Ioana d’Arc. Ce vreau să spun este că nu noi am inventat acest mod de raportare a prezentului la trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat, uneori chiar foarte îndepărtat. Trebuie să avem o ancoră – și felul acesta de a alege, de a selecta e echivalentul unei ancorări. În fond, nu putem face abstracție de istorie; problema este că, odată ce am intrat în acest domeniu, ajungem să îl tot amplificăm și, probabil, să îi dăm o importanță uneori mai mare decît cea pe care o are în realitate. Încă o dată: în privința tematicii unirii, ce spun eu e că se întîmplă peste tot. Nu doar românii fac apel la figuri istorie și la simboluri care îi ancorează, care le furnizează un rezervor substanțial de idei în direcția proiectului dorit. În această privință, România nu este altfel! Poate că la noi, totuși, vedem o oarecare defazare; ceea ce mergea foarte bine în secolul 19 e reluat la noi și în secolul 20. Cînd, de altfel, și are loc Marea Unire. Și, de fapt, aceste referințe despre care vorbesc vin pînă acum – și mă gîndesc dacă nu cumva are fi mai util să punem o surdină acestor referințe. În fond, treaba s-a făcut; Marea Unire a ieșit foarte bine, să mergem mai departe. România este, a propos de Marea Unire, este una dintre marile beneficiare dintre țările Primului Război Mondial. Celelalte țări care s-au desprins din Imperiul Austro-Ungar nu o duc prea bine: Cehoslovacia nu mai există, Iugoslavia nu mai există (și nu mai există în urma unor evenimente cu multe tragedii), Polonia există, dar altfel – a fost deplasată pe harta Europei. Sigur, și România a pierdut Basarabia, Bucovina de Nord; nu mai zic și Cadrilaterul – că România, din unghi de vedere istoric, aproape nu avea nimic de-a face cu acesta. Dar, în linii mari, conturul România de astăzi este foarte apropiat de conturul României Mari imediat de după Marea Unire și din perioada interbelică. Să nu uităm că, după Unire, România aproape că și-a dublat teritoriul. Dintr-un stat destul de mic, după acel moment, România devine un stat relativ mare și rămâne pînă astăzi așa, în interiorul Uniunii Europene, măcar în privința ponderii teritoriale, dacă nu în altele, în cele care privesc diferitele performanțe economice și nu numai.
Așadar, dacă întrebăm: Marea Unire a fost sau n-a fost? – ce răspuns e adecvat?
Păi cum așa? Sigur că a fost! Și mai mult: au fost de fapt cele trei uniri succesive. Basarabia mai întîi, apoi Bucovina și, la 1 decembrie, Transilvania – și de aici, Marea Unire. Cele trei sînt unirile făcute de români – ulterior, ele fiind confirmate de tratatele internaționale.

Întrebarea mea, care e intențional aparent naivă, include o alta, ascunsă: ce e, de fapt, incontestabil în legătură cu Marea Unire?
Incontestabil este că românii și-au dorit această unire. Dar trebuie să spunem asta, fără să exagerăm. Adică, să ținem seama și de conjuctura istorică în care s-au întîmplat toate acestea. Fiindcă, dacă istoria nu ne-ar fi venit în întîmpinare (să ne gîndim numai ce ar fi putut fi dacă Germania ar fi cîștigat războiul…), Marea Unire era mult mai dificil de făcut, dacă nu chiar imposibil. Dar, vorba lui Carp: românii au atît de mult noroc, încît nici nu mai au nevoie de oameni politici. Îm 1918, toate lucrurile s-au brodit foarte bine, cum se spune. Nu înseamnă că nu se putea și altfel; adică, să nu spunem că românii erau obsedați de dimineața și pînă seara, și toți în aceeași măsură, de realizarea unirii complete. Chiar și intrarea în război, în 1916, a presupus o alegere: între Transilvania și Basarabia. Mergând pe varianta cu Transilvania, guvernul de atunci a renunțat de fapt la Basarabia. După cum germanofilii insistau pe latura cealaltă, spunînd că Transilvania poate să mă aștepte – că nenorocirea pentru români nu e chiar atît de mare acolo – și că, de fapt, problema reală, imediată, urgentă era, pentru români, în Basarabia.
A propos de Marea Unire: cînd intrăm în mitologie? Atunci, la 1 decembrie 1918 sau e și înainte, și după?
Și, și, fără nici o discuție. Numai dacă invoc insistența cu care a fost folosit termenul de ”Dacia” – și în secolul al 20-lea, dar mai ales în secolul precedent și avem deja un rezervor mitologic impresionant. De altfel, termenul ca atare era des folosit cînd termenul de ”România” abia prindea contur. Pe la 1830, 1840, 1850 abia începea să se vorbească de ”România”, folosindu-se și alți termeni – de genul ”moldovalahi” pentru ”românia”, Principatele Dunărene ș.a.m.d. Ei bine, ”Dacia” era deja – și avea să mai fie mult timp de atunci înainte – un cuvînt magic. Un cuvînt care înseamna foarte mult(e); ulterior, după realizarea unirilor, teritoriul Daciei este aproape identic cu cel al României Mari. Iar ideea permenenței acestui teritoriu – de 2.000 de ani, încă de la Decebal și Burebista – există încă din secolul al 19-lea. Și, de fapt, lucrurile sunt cît se poate de logice: unirea s-a făcut la 1918 și a ieșit așa de bine fiindcă exista, mai înainte, în mintea oamenilor. Ea era o preocupare care dura de mai mult timp; pentru alții, chiar mai mult decît atît, era un fel de credință.
Ce ați vrea să faceți la 100 de ani de la Marea Unire?
Nimic special. Nimic impus. Chiar dacă unii îmi contestă acest statut, îndrăznesc să spun că eu sînt un istoric profesionist – așa că nu vreau să mi se ceară să cad în mitologia de rigoare. Precizez neapărat că aceasta mitologie este, pînă la un punct, binevenită. Toate națiunile o au, în fond. Iar eu, de fapt, nu mă războiesc cu miturile – aceasta este o altă percepție fundamental greșită despre ceea ce fac eu. Eu caut să le înțeleg și să le explic. În plus, ca istoric profesionist, simt nevoia, personal, să îmi iau o anumită distanță.
Reformulez, de fapt, întrebarea precedentă: de ce anume credeți că ar fi nevoie pentru ca, la nivelul discursului public, să avem o sărăbătoare, un centenar al decenței?
De pildă, un lucru care cred că ar trebui să fie făcut și pe care francezii și germanii l-au făcut foarte bine; ne amintim de scena aceea cînd, pe cîmpul de bătălie de la Verdun s-au aflat alături și ținîndu-se de mînă Francoise Mitterand și Helmuth Kohl. Ei bine, asta ar putea fi foarte interesant dacă s-ar putea face între România și Ungaria.
Pe de altă parte, am privit de curînd ceremoniile care au marcat împlinirea a 100 de ani de la bătălia de la Mărășești și m-a frapat faptul, știind cum s-au petrecut lucrurile între francezi și germani, că se vorbea aproape numai în termeni de ”adversari”, în termeni de ”dușmani”. Pentru momentul 1916/1917/1918, bineînțeles că lucrurile așa au stat; dar acum e totuși altceva. Sincer, m-a deranjat puțin lipsa unei actualizări care mi s-ar fi părut că ar fi dus lucrurile în direcția cea bună. La 100 de ani după acele momente fără îndoială tragice, nu poți să îi tratezi pe germani doar ca pe dușmani. Sincer, a propos de acel moment, m-aș fi așteptat la o actualizare în spiritul păcii și al prieteniei și al apropierii între țările europene. Dintre reprezentanții ambasadelor, au fost la fața locului, pentru momentul comemorativ, reprezentanții Franței, Marii Britanii și ai…Rusiei. Așadar, acum, la 100 de ani după, Rusia era acolo, în vreme ce Germani era ”în tabăra cealaltă”. E puțin ironic, nu? Să spunem, totuși, că lucrurile nu stau azi așa: Germania e, fundamental, o țară prietenă a României, nu e un ”dușman” de-al nostru!
Corect! Dumneavoastră spuneți, între altele, că ”istoria este privirea prezentului asupra trecutului”. În acestă logică, ce prezent se proiectează asupra trecutului care a fost momentul Marii Uniri?
A fost un mare succes pentru România. Asta este clar – și această percepție, care e fundamentală, s-a menținut și astăzi. Și mai e ceva: au avut, am avut de fapt un noroc enorm. Și la 1859, și la 1918. În ambele situații au fost conjuncturi extrem de favorabile pentru realizarea acelor momente. Legat de această chestiune a întemeierii de state noi – ceea ce s-a petrecut la finele Primului Război Mondial -, aș spune că România este exemplul cel mai bun de succes durabil. Istoria a confirmat România – nu, desigur, prin referirile repetate despre daci, despre Mihai Viteazul, ci prin faptul că au trecut, iată, aproape o sută de ani și ceea ce s-a construit atunci, în linii mari, este și astăzi în picioare. Aș insista puțin asupra ideii ”marelui noroc”. Marea Unire a fost, cu adevărat, un mare noroc, dar s-a dovedit că, pe fond, era ceva foarte puternic acolo, în materie de sentiment al unirii. Și, mai apoi, a fost posibilă cimentarea ei semnificativă. De pildă, azi, în ceea ce mă privește sunt revoltat când se trezesc unii care vorbesc despre ”unitatea dacică” șamd și pun sub semnul întrebării viitorul României de astăzi. Ați auzit pesemne – sunt tot felul de scenarii conspiraționiste potrivit cărora nu se știe ceea ce se va întîmpla cu România și că ar trebui să ne temem pentru viitor. Or, ceea ce sigur s-a întîmplat este că românii și-au confirmat, în repetate rânduri, dorința de unitate. Asta nu e mitologie; sunt fapt, numeroase, adunate de-a lungul acestor decenii de după momentul 1 decembrie 1918.
Întreb în același orizont tematic, dar din alt unghi: credeți că arhitecții Marii Uniri ar recunoaște predicatele majore ale discursului de azi, din 2018, cu privire la acel moment? Am pus mult de la noi – dintre prezent spre acel trecut – așa încît oamenii care au făcut Marea Unire să nu mai înțeleagă ceea ce gîndim și vorbim azi despre Marea Uniri?
Nu cred deloc așa ceva. Cred că ar fi de acord cu ceea ce se spune azi, în mod fundamental. Am fi, despre Marea Uniri, pe aceeași pagină. E o interpretare destul de naționalistă a istoriei românești și atunci, și înainte de Primul Război Mondial, și în perioada interbelică – cred că ceva mai nuanțată și mai subtilă față de ceea ce este astăzi, dacă mă refer la ce fac istoricii. Din nefericire, am trecut între timp prin național-comunist; și, cînd mă uit la interpretările de astăzi, ele seamănă mai bine cu cele național-comuniste din vremea lui Ceaușescu decît cu acelea naționaliste, mai mult sau mai puțin, ale perioadei interbelice. În interbelic, treaba era deja lămurită și cu Dacia și cu Mihai Viteazul; mai recent însă, ea e din nou confuză, prin referirile la ”unitatea dintotdeauna” a românilor, încă de pe vremea dacilor…Și Giurăscu, și Iorga – care scrie o istorie un pic mai naționalistă – sînt de acord, bunăaoră, că Mihai Viteazul nu a făcut unirea, deși a făcut el ceva, dar în nici un caz într-un sens național, care e exclusiv un sens modern, de secol 19 și 20. Ei, al cîteva decenii după asta, lucrurile nu mai sunt deloc clare – și revin referirile serioase la Decebal și la Mihai Viteazul ca arhitecți ai unor mari moment de unire naționale. Patina ideologică este, așadar, mult mai puternică la istoria scrisă din perspectiva național-comunismului decît cea de dinainte de Primul Război sau din interbelic și, din păcate, preluarea de azi este, în mod semnificativ, făcută din național-comunism.
Credeți că, a propos de cum e percepută și simtită Marea Unire, e ceva fundamental diferit acum față de cum era la 50 de ani? Dumneavoastră ați prins și semicentenarul, în 1968, într-un an cu multe sensuri și cu mare impact simbolic…
Îmi amintesc oarecum…Cred că atunci am ținut și o comunicare la simpozionul care s-a ținut la Facultatea de Istorie, eram foarte tînăr preparator la Universitate. Nu aș avea nimic special de zis despre cum a fost atunci. Lectura momentului se subsuma faptului că în 1968 se petrescuse recuparera națională, odată cu desprinderea marcată de 1964, prin declarația din aprilie. Era o cheie națională în lectura făcută Marii Unirii, dar mult mai moderați decît avea să devină peste numai cîțiva ani (10-15), cînd național-comunismul românesc crește exponențial.

Cum e de apreciat proiecția maghiară asupra Marii Uniri în raport cu cea românească, pe aceeași chestiune?
Bineînțeles că maghiari plâng pe ruinele coroanei și Sfîntului Ștefan și denunța Tratatul de la Trianon. Și noi ce vrem? Să fim așa de sadici și să îi obligăm să spună că le-a făcut o mare plăcere? Așa ceva nu se poate. Discuția dusă în această direcție – că trebuie să se bucure de un moment în care au pierdut foarte mult – aduce a ipocrizie. Bineînțeles că nu o să se bucure odată cu noi și bineînțeles că nu le pare bine că s-a destrămat Ungaria.
Pe de altă parte, inclusiv în legătură cu aceste chestiuni punctuale, cred că ar trebui să ne războim mai puțin pe istorie și să privim mai mult și mai atent la lumea de astăzi.
Pe ce model s-a produs această agregare, aceasta Mare Unire? Era singurul, realist vorbind, fezabil? Administrativ, pe ce filozofie s-a mers?
A fost un proces istoric în urma căruia rezultă un stat puternic, centralizat, pe modl francez. Aici este de fapt o discuție – cît e de centralizat, dacă nu cumva este prea centralizat? Modelul alternativ ar fi putut să fie cel federal – de altfel, chiar dorit de unii, mai ales la 1859, din rîndul mai ales al moldovenilor. Dacă era fezabil sau nu – eu cred că era fezabil -, odată ce nu s-a făcut, iese din discuție, vorbim despre el doar ca despre o posibilitate, ca despre ceva virtual. Pe de altă parte, s-a dorit de fapt un stat centralizat, puternic centralizat tocmai din motivul că România Mare s-a făcut din tot felul de bucăți care nu avuseseră neapărat aceeași istorie și care aveau, aici nu mă refer la Moldova și la Țara Românească în primul rînd, și o încărcătură minoritară foarte puternică. Și atunci, opțiunea aceasta, pentru un centralism accentuat a părut logică. Există, așadar, argumente puternice pentru ideea unui stat centralizat, mai degrabă decît pentru unul federal – despre acesta din urma, nu se știe dacă ar fi existat așa mult timp, în contextele istorice și geografice în care stă România. Altminteri, și acum vorbim în interiorul unei istorii contrafactuale, compoziția provinciilor românești, inclusiv structura minorităților acestora, ar fi putut să îndemne și la o opțiune de tip federal. Formula federală însă nu s-a făcut și, mai mult decît atît, are în continuare o presă foarte proastă. Fapt e că pînă acum acestă viziune nu a prins deloc la noi – și uneori, sînt amuzat de aceasta, țări federale sunt Statele Unite și Germania și parcă acestea două nu s-au descurcat chiar foarte rău în istoria lor modernă…
Ei…Dar niciuna nu e în imediata vecinătate a Rusiei…
Sigur, sigur. Ceea ce spuneți este perfect valabil. Și centralismul are justificarea lui. Dar asta nu înseamnă că e unicul model posibil. Nemaivorbind de faptul că între un sistem foarte centralizat și o opțiune strict federală sunt posibile multe modele intermediare, care să rezulte din combinațiile celor două repere invocate.
De acord. Să întreb altceva: cînd credeți că e periculoasă joaca aceasta de-a ideologia națională?
E periculos să îi înfierbînți prea tare pe oameni. Totuși, ideologia națională a dus la atîtea războaie. Și, a propos de momentul invocat, cel de la Verdun, tot atunci Francoise Mitternad spunea că ”naționalismul înseamnă război”. E o reducție, desigur – dar e și un fapt în această formulă tranșantă, căci naționalismul e ȘI război. Mai e, obligatoriu după părerea mea, de făcut, în această privință, și demarcarea între patriotism și naționalism, patriotismul fiind dragostea pentru țara ta, în vreme ce naționalismul poate include și o componentă de adversitate, chiar de dușmănie față de cei care nu sunt ca tine. Dar frontierea dintre cele două se trece destul de ușor…
Notă: acest interviu a fost publicat în numărul din luna septembrie 2017 al revistei RAMURI.

Poeziile Unirii Românești

Imagini pentru OCTAVIAN GOGA

Fără țară de Octavian Goga

Eu sunt un om fără de ţară,
Un strop de foc purtat de vânt,
Un rob răzleţ scăpat din fiară,
Cel mai sărac de pe pământ.
Eu sunt un mag de legea nouă,
Un biet nebun, orbit de-o stea,
Ce-am rătăcit să v-aduc vouă
Poveştile din ţara mea.

Eu sunt o lacrimă târzie
Din plânsul unei mii de ani,
Sunt visul care reînvie
La vetrele celor orfani.
Sunt o mustrare călătoare
De pe tărâmuri fără glas,
Şi dintr-o lume care moare
Sunt strigătul ce-a mai rămas.

Eu sunt orfanul care plânge
Acolo-n satul meu din deal,
Sunt ţipătul muiat în sânge
Al văduvelor din Ardeal.
Sunt solul dragostei şi-al urii,
Un visător de biruinţi,
Ce port blesteme-n cerul gurii,
Drept moştenire din părinţi.

Eu m-am desprins dintre morminte,
Din cripte umede şi reci,
De unde-aducerile-aminte
Ţin strajă unui gând de veci.
Şi cu fiorul care poartă
Pe cei încrezători în fraţi,
V-am plâns la fiecare poartă
Durerea morţilor uitaţi.

Azi simt cum noaptea se coboară
Pe dimineaţa mea de ieri,
Cum cântul meu se înfăşoară
În giulgiul veşnicei tăceri…
Şi printre voi îmi duc povara
Stropit de râs şi de noroi,
Căci vai de cine-şi pierde ţara
Ca să şi-o ceară de la voi…

Rugăciune de Octavian Goga

Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, stăpâne,
În faţa strălucirii tale.
În drum mi se desfac prăpăstii,
Şi-n negură se-mbracă zarea,
Eu în genunchi spre tine caut:
Părinte, -orânduie-mi cărarea!

În pieptul zbuciumat de doruri
Eu simt ispitele cum sapă,
Cum vor să-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adapă.
Din valul lumii lor mă smulge
Şi cu povaţa ta-nţeleaptă,
În veci spre cei rămaşi în urmă,
Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.

Dezleagă minţii mele taina
Şi legea farmecelor firii,
Sădeşte-n braţul meu de-a pururi
Tăria urii şi-a iubirii.
Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina
Şi zvonul firii-ndrăgostite,
Dă-i raza soarelui de vară
Pleoapei mele ostenite.

Alungă patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge,
Şi de durerea altor inimi
Învaţă-mă pe mine-a plânge.
Nu rostul meu, de-a pururi pradă
Ursitei maştere şi rele,
Ci jalea unei lumi, părinte,
Să plângă-n lacrimile mele.

Dă-mi tot amarul, toată truda
Atâtor doruri fără leacuri,
Dă-mi viforul în care urlă
Şi gem robiile de veacuri.
De mult gem umiliţii-n umbră,
Cu umeri gârbovi de povară…
Durerea lor înfricoşată
În inimă tu mi-o coboară.

În suflet seamănă-mi furtună,
Să-l simt în matca-i cum se zbate,
Cum tot amarul se revarsă
Pe strunele înfiorate;
Şi cum sub bolta lui aprinsă,
În smalţ de fulgere albastre,
Încheagă-şi glasul de aramă:
Cântarea pătimirii noastre.

Vorbeau azi noapte două ape – Octavian Goga

Venea un vifor să ne-ngroape
Şi grindina-mi bătea în geam,
Vorbeau azi noapte două ape
Şi vorba lor o-nţelegeam,
Îşi lumina necunoscutul
Cu fulgere din deal în deal
Şi chicotind prin neguri Prutul
Vorbea cu Mureşu-n Ardeal:
„În taina apelor afunde
Un ţintirim de veacuri port,
Mi-e albul înspumatei spume
Mai trist ca giulgiul unui mort…
Din vreme-n vreme mai străbate
Un lung îndepărtat fior,
Şi-ncheieturile trunchiate
Atâta de cumplit mă dor…
N-auzi cum strigă Basarabii
Blestemul zilelor ce vin,
Cum sună-n bucium pârcălabii
De la Soroca la Hotin?
Eu simt cum matca mea tresare
De-al amintirilor şuvoi,
Arcaşii lui Ştefan cel Mare
Îmi cer azi moaştele-napoi”…
Aşa tulburător de ţară
Vuia ne-nduplecatul glas
Pân’ fulgerele se curmară
Şi-o ploaie blândă a rămas.
Atunci o-ntunecată noapte
Pe creasta codrilor cădea,
Şi-n plânset lin urzit de şoapte
Bătrânul Mureş răspundea:
„În valul meu de veacuri plânge
Acelaşi vaier stins şi mut,
Mai multe lacrimi decât sânge
Nisipul meu a cunoscut.
Tu-ţi plângi mărirea îngropată,
Eu jalea veche an de an,
Tu ai avut părinţi odată,
Eu veci de veci am fost orfan”…
Aşa vorbeaţi îndurerate,
Sub cerul înnorat şi crud,
Bolnave râuri tulburate
Şi-acum durerea v-o aud…
Nedumerirea mă supune
Când rostul patimii v-ascult,
Căci inima nu-mi poate spune,
Pe care vă iubesc mai mult!

Părinții Fondatori ai Marii Uniri a Poporului Român

Ziarul La Roumanie: editat la Paris și București, cu întreruperi 1898-1921
Liga pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor: înființată la 1890 în București
Consiliul Național pentru Unitatea Românilor
Liga Națională Română:Inființată la Washington de Vasile Stoica la 22 iunie 1918
Sfatul Țării de la Chișinău: a declarat unirea Basarabie cu Țara la 24 martie 1918; președinte Ion Ianculeț
Partidul Național Țărănesc
Partidul Tărănesc din Basarabia: președinți Pantelimon Halippa și Ion Ianculeț
Consiliul Național al Bucovinei:
Comitetul Național al românilor din Transilvania și Bucovina: înființat la Paris la 17 aprilie 1918; primul al doilea Dr. I. Cantacuzino
Consiliul Național Român Central din Transilvania: constituit la Budapesta la 17 0ctombrie 1918; a proclamat Declarația de Independență a Transilvaniei
Adunarea Națională de la Alba Iulia: 1 decembrie 1918, în sala Casinei, cu 1.228 de delegați.
Consiliul Dirigent al Transilvaniei
Parlamentul României
Take (Dimitrie) Ionescu
Dr.Thoma Ionescu
Ionel (Ion I.) Brătianu
Gen. Alexandru Averescu
Alexandru Marghiloman
Regele Ferdinand I
Regina Maria
Ion Ianculeț
Traian Vuia
Dr. Ion Cantacuzino
Nicolae Iorga
Vasile Stoica
Pantelimon Halippa
Daniel Ciugureanu
Ștefan Holban
Ion Gh. Pelivan
Iancu Flondor
Gh. Grigorovici
Sextil Pușcariu
Doru Popovici
Vasile Bodnărescu
Ladu Sbierea
Laurent Tomoioagă
Alexandru Filipușan
Sever Bocu
Vasile Lucaci
Octavian Goga: arestat în 1912 de autoritățile maghiare pentru militantism unionist; membru al Ligii Dulturale; membru al Consiliului Național pentru Unitatea Românilor
Dr. Constantin Angelescu
Dr. Alexandru Vaida- Voievod: a citit Declarația de Independență a Transilvaniei în Parlamentul din Budapesta la 5 octombrie 1918
Ioan T. Florescu
Aurel lazăr
Ștefan Cicio-Pop
Silviu Dragomir
Alexandru Lepedatu
Ion Lepedatu
Ioan Suciu
Constantin Stere
Episcop Iuliu Hossu
Gheorghe Pop de Băsești
Miron Cristea
Partenie Cosma
Ctin Mille
Caius Brediceanu
Romul Boilă
Episcop Traian Frențiu
Episcop Alexandru Rusu
Aurel Baciu
Ion Fluieraș
Iosif Jumanca
Lazăr Măglașu
Teodor Roxin
Aurel Vlad
Nicolae Titulescu

Începutul procesului Marii Uniri:

Imagini pentru Sfatul Țării din Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) votează unirea cu România la 27 martie 1918.

Sfatul Țării din Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) votează unirea cu România la 27 martie 1918.

Imagini pentru Declarația de unire a Bucovinei cu România la Cernăuți, 28 noiembrie 1918Declarația de unire a Bucovinei cu România la Cernăuți, 28 noiembrie 1918 (data din textul fotografiei este greșită)
Imagini pentru Marea adunare de la Alba Iulia 1 decembrie 1918 care a proclamat unirea Transilvaniei cu România

Marea adunare de la Alba Iulia 1 decembrie 1918 care a proclamat unirea Transilvaniei cu România

Imagini pentru 14 iunie 1920, Palatul Trianon de la Versailles, semnarea Tratatului de Pace care confirmă unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Maramureșului, Bucovinei și Basarabiei cu România14 iunie 1920, Palatul Trianon de la Versailles, semnarea Tratatului de Pace care confirmă unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Maramureșului, Bucovinei și Basarabiei cu România
Imagini pentru ROMANIA MARE

                        România Mare

Principalii factori care au permis Marea Unire a României

• Participarea României la I RM alături de țările învingătoare;
• Destrămarea imperiilor multinaționale (Austro-Ungaria, Rusia);
• Afirmarea în Europa a principiului autodeterminării națiunilor;
• Patriotismul și dorința de unire a românilor;
• Părinții Fondatori ai Unirii luminați, dedicați și de un înalt patriotism
• Sprijinul oamenilor de cultură, al politicienilor și al bisericii greco-catolice
• Suportul marilor puteri Franța, Anglia, Statele Unite ale Americii
• Talentul și abilitatea diplomaților români și a Reginei Maria.

Citate despre Unire

România nu-şi poate prelungi neutralitatea peste limitele trebuinţelor sale şi mai ales peste limitele demnităţii sale… Ardealul nu e numai inima României politice, priviţi harta: Ardealul e inima României Geografice!… Nu, nu va pieri românismul pe urma acestui război: vor pieri numai aceia care nu s-au arătat vrednici de dânsul!
România nu poate fi întreagă fără Ardeal…Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e școala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susținut viața…

Nicolae Titulescu

Marea Unire din 1918 a fost şi rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei româneşti. Măreţia ei stă în faptul că desăvârşirea unităţii naţionale nu este opera nici unui om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid; este fapta istorică aîntregii naţiuni române, realizată într-un elan ţâşnit cu putere din străfundurile conştiinţei unităţii neamului, un elan controlat de fruntaşii politici, pentru a-l călăuzi cu inteligenţă politică remarcabilă spre ţelul dorit.

Simion Bărnuțiu

…] Națiunile trebuiesc liberate. Intre aceste națiuni se află și națiunea română din Ungaria, Banat și Transilvania. Dreptul națiunii române de a fi liberă il recunoaște lumea întreagă, îl recunosc acum și dușmanii noștri de veacuri…Libertatea acestei națiuni înseamnă unirea cu Țara-Românească…
Dupa drept și dreptate Românii din Ungaria și Transilvania dimpreună cu toate teritoriile locuite de dânșii trebuie sa fie uniți cu Regatul Român.
Vasile Goldiș
„Este astăzi în România o singură chestiune, toate celelalte sunt numai ajutătoare pentru dânsa: chestiunea liberării teritoriului național, chestiunea revanșei noastre biruitoare […]. Singura chestiune care trebuie imediat rezolvată, prin brațele unite ale noastre și ale fraților de peste hotare, e a dreptului românimii de a se impune ca stăpâni în orice colț al pământului pe care l-a locuit”.
Nicolae Iorga – discurs în Parlamentul Român în 1917

Cu adâncă emoție și inima plină de bucurie am primit știrea despre importantul act ce s-a săvârșit la Chișinău. Sentimentul național ce se deșteaptă atât de puternic în timpurile din urmă în inimile moldovenilor de dincolo de Prut a primit, prin votul înălțător al Sfatului Țării, o solemnă afirmare. Un vis frumos s-a înfăptuit. Din suflet mulțumesc bunului Dumnezeu că Mi-a dat în zile de restriște, ca o dulce mângâiere, să văd după o sută de ani pe frații basarabeni revenind iarăși la Patria mumă. Aduc prinosul Meu de călduroase mulţumiri Domniilor Voastre şi Sfatului Ţării ale cărui patriotice sforţări au fost încoronate de succes.

Regele Ferdinand I Întregitorul

În înfăptuirea României Mari, se poate spune, cu drept cuvânt, că mare a fost partea sa (Take Ionescu „politicianul cu gură de aur” 1858-1922).
Nicolae Iorga

Moldova, Transilvania şi Muntenia nu există pe faţă pământului. Există o singură Românie: există un singur corp şi un singur suflet, în care toţi nervii şi toate suspinele vibrează unul către altul.”
Bogdan Petriceicu Hașdeu

Istoria românilor ne arată că unirea a fost întotodeauna țelul cel mai dorit al lor…Ori de căte ori viitorul a surâs României, fiii ei nu au lipsit de a aspira către unire.
Ion Ghica

Unirea tuturor românilor într-un singur stat este cea mai firească pretenție de civilizație.
Vasile Goldiș

Noi care am fost puşi de lumea noastră în fruntea afacerilor, am aflat momentul psihologic sosit pentru a anunţa duşmanilor noştri de secole cum că noi preluăm imperiul (administraţia) peste toate ţinuturile locuite de românii din Transilvania şi Banat… Venim înaintea voastră ţinând cont de mandatul vostru şi declarăm că poporul român este matur, îşi cunoaşte chemarea sublimă în lumea civilizată… Consiliul Naţional Român îşi depune mandatul în mâinile naţiunii române. Acum voi reprezentanţi ai poporului sunteţi chemaţi să spuneţi cuvântul.

Ștefan Cicio Pop (din discursul de la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918)

Istoria ne-a învăţat că nu trebuie să aşteptăm nimic de la împăraţii străini şi de la fiii altor neamuri, ci de la propriile noastre puteri. Adevărul ce ne călăuzeşte acum e că singura noastră forţă care ne poate ţinea în viitor, e aceea provenită din unirea tuturor românilor, îndeosebi noi, românii din Ardeal şi Ungaria suntem în drept să cerem această unire fiindcă aci la noi este leagănul românismului… Cine poate să conteste fiinţei noastre naţionale dreptul de a-si croi singură soarta, de a se conduce ea însăşi şi de a-şi constitui un singur trup când sufletul îi este unul singur şi întreg?
Iuliu Maniu ( din discursul de la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918)
„Fraţilor,
Ceasul împlinirii vremii este acesta, când Dumnezeu Atotputernicul rosteşte prin poporul săucredincios, dreptatea Sa, însetată de veacuri… Astăzi prin hotărârea noastră se înfăptuieşte România Mare,una şi nedespărţită, rostind fericiţi, toţi românii de pe aceste plaiuri: Ne unim pe veci cu ţara-Mamă, România! Vă amintiţi când prin sutele de spitale, în zilele de întuneric vă vesteam – va învinge dreptatea! – Rezoluția Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia citită de Vasile Goldiș

Întrebarea mea, care e intențional aparent naivă, include o alta, ascunsă: ce e, de fapt, incontestabil în legătură cu Marea Unire?
Incontestabil este că românii și-au dorit această unire. Dar trebuie să spunem asta, fără să exagerăm. Adică, să ținem seama și de conjuctura istorică în care s-au întîmplat toate acestea. Fiindcă, dacă istoria nu ne-ar fi venit în întîmpinare (să ne gîndim numai ce ar fi putut fi dacă Germania ar fi cîștigat războiul…), Marea Unire era mult mai dificil de făcut, dacă nu chiar imposibil. Dar, vorba lui Carp: românii au atît de mult noroc, încît nici nu mai au nevoie de oameni politici. În 1918, toate lucrurile s-au brodit foarte bine, cum se spune. Nu înseamnă că nu se putea și altfel; adică, să nu spunem că românii erau obsedați de dimineața și pînă seara, și toți în aceeași măsură, de realizarea unirii complete. Chiar și intrarea în război, în 1916, a presupus o alegere: între Transilvania și Basarabia. Mergând pe varianta cu Transilvania, guvernul de atunci a renunțat de fapt la Basarabia. După cum germanofilii insistau pe latura cealaltă, spunînd că Transilvania poate să mă aștepte – că nenorocirea pentru români nu e chiar atît de mare acolo – și că, de fapt, problema reală, imediată, urgentă era, pentru români, în Basarabia.

În acestă logică, ce prezent se proiectează asupra trecutului care a fost momentul Marii Uniri?
A fost un mare succes pentru România. Asta este clar – și această percepție, care e fundamentală, s-a menținut și astăzi. Și mai e ceva: au avut, am avut de fapt un noroc enorm. Și la 1859, și la 1918. În ambele situații au fost conjuncturi extrem de favorabile pentru realizarea acelor momente. Legat de această chestiune a întemeierii de state noi – ceea ce s-a petrecut la finele Primului Război Mondial -, aș spune că România este exemplul cel mai bun de succes durabil. Istoria a confirmat România – nu, desigur, prin referirile repetate despre daci, despre Mihai Viteazul, ci prin faptul că au trecut, iată, aproape o sută de ani și ceea ce s-a construit atunci, în linii mari, este și astăzi în picioare. Aș insista puțin asupra ideii ”marelui noroc”. Marea Unire a fost, cu adevărat, un mare noroc, dar s-a dovedit că, pe fond, era ceva foarte puternic acolo, în materie de sentiment al unirii. Și, mai apoi, a fost posibilă cimentarea ei semnificativă.
Lucian Boia (răspunzând într-un interviu luat de Cristian Pătrășconiu și publicat în LaPunkt)

Evoluția economică a României după Marea Unire din 1918 (fragmente) – de Carolina Novac
www.historia.ro
Realizarea Marii Uniri din 1918 s-a constituit ca rezultat al luptei acerbe şi îndelungate a poporului român de pretutindeni.
Toate acestea au inaugurat o nouă epocă care trebuia să restabilească un nou curs politicii şi economiei.
În perioada imediat următoare Unirii, economia românească se confrunta cu două probleme esenţiale. Prima: toate ramurile economiei erau afectate de Marele Război. A doua: integrarea la scară naţională a tuturor teritoriilor incluse şi valorificarea noului cadru politico-administrativ realizat în 1918.
Modelul economic occidental
Oglindind situaţia economică generală, finanţele ţării erau dezorganizate, agricultura se afla într-o stare deplorabilă dat fiind faptul că întreaga producție de cereale a fost secătuită, iar populaţiei îi lipsea sursa principală de hrană, în industrie nu mai funcţionau decât un sfert din totalul de întreprinderi, nemaivorbind de pierderile materiale recunoscute în mod oficial prin tratatele de pace. Propunerea unui plan economic post-unire care urmarea proiecția economiilor occidentale este prezentat de A. Corteanu, în articolul „Problema industrială”, ziarul Curentul Nou, 3 februarie 1920.
Integrarea provinciilor românești într-o structură economică unică
Noile probleme au slăbit mult economia ţării, trebuiau realizate reforme cât mai urgent, iar în mod contrar, statul se supunea eroziunii interioare. Teritoriul României a căpătat alte contururi, fiind mult mai vast-295.049 km2, apărând necesitatea unui control mult mai mare şi asimilarea tuturor structurilor economice într-un sistem ecomic unitar.
Dificultatile întâmpinate au fost depășite, fapt vizibil odată cu încadrarea organică în economia naţională a provinciilor româneşti. Puternica lor dezvoltare ulterioară este confirmată de Transilvania care își recăpăta, astfel, rolul ei istoric în cuprinsul neamului românesc.
Reforma agrară
O reformă care a fost aşteptată îndelung de către țărănime este reforma agrară din 1921. Aceasta a presupus exproprierea cu 66% a terenurilor care aparţineau moşierilor şi împroprietărirea a circa 1, 4 milioane de ţărani, beneficiind mai întâi: mobilizaţii, văduvele de război, ţăranii cu o suprafaţă mai mică de 5 ha şi cei lipsiţi de pământuri.
Alte reforme
Cu toate acestea, liberalii care se aflau la guvernare, au adoptat cele patru legi economice organice de exploatare a bunurilor statului şi a bogăţiilor naturale.
Evoluţia economică a României este o etapă caracterizată prin creşterea mai rapidă a forţelor de producţie, îndeosebi a celor din industrie prin lărgirea limitelor pieţei naţionale şi sporirea puterii ei de absorbţie. Unirea a dus la întărirea potenţialului economic al ţării, a creat condiţiile necesare fructificării la scara naţională a bogăţiilor solului şi subsolului, a accentuat rolul industriei în ansamblul economiei, potenţialul industrial crescând mai mult decât dublu. A. Corteanu consideră, în ceea ce priveşte sistemul industriilor naţionale:„Mijloacele de producţiune nu trebuiesc nici distruse nici limitate, ca sistemul bolșevist, nici înmulţite fără regulă ca în sistemul industriilor naţionale, ci organizate pe o producţiune cât mai viguroasă, în vederea unei lumi din ce în ce mai doritoare de confort şi de trai mai bun”.Astfel, se doreşte un echilibru al industriei ţării, se refuza concentrarea întregii economii în domeniul industrial, dar se precizează că produția acestora ar impulsiona economia ţării.
Industria țării și nivelul său de dezvoltare
În peisajul industrial al ţării au apărut ramuri şi subramuri industriale nedezvoltate în trecut sau inexistente (industria siderurgică sau industria metalelor preţioase etc.). Pe ansamblul industriei, forţa motrice a crescut cu 235%, cele mai importante progrese înregistrându-se în industria electrică (429, 4%), chimică (320, 9%) şi alimentară (204%). Reţeaua căilor ferate s-a mărit de la 4.300 km la circa 11.000 km.[4]
În intervalul 1923-1938, industria românească se dezvoltă cu o rată de 5, 4 % pe an, una dintre cele mai ridicate din întreaga lume. În perioada interbelică, România ocupa primul loc în Europa şi locul şase din lume la producţia de petrol (nivelul maxim de extracţie fiind de 8, 7 milioane tone în 1936); tot România era pe locul al doilea în Europa la extracţia de aur (5.355 kg În 1937), după Suedia; acelaşi loc. după Uniunea Sovietică, la extracţia de gaze (256 491 042 m3În 1937).[5]
Economia de tip agrară sau industrializată?
În această perioadă se realizează că statele agrare sunt şi astăzi state condamnate la sărăcie şi la crize interne. Astfel, aportul industriei era pronunţat şi avea puterea să mişte o economie obosită şi răvăşită, îi conferea dinamismul necesar pentru o dezvoltare înfloritoare.
Este de remarcat această trecere a României de la stadiul de ţară eminamente agrară la cel de ţară agrar-industrială. Raportându-se la economia României de după Primul Război Mondial, se poate constata că saltul a fost uriaș, demn de apreciere. Mobilizarea rapidă în sprijinul dezvoltării și continuării progresului după Unire a fost remarcabilă.

Corina Negrea: Preoții români în timpul Războiului de Reîntregire

Preoți români militari ajutând orfanii de război

November 23 at 10:21am •
Despre jertfa zecilor de mii de soldati romani cazuti in Primul Razboi Mondial pentru realizarea Marii Uniri se cunoaste mult prea putin. Exista documente in arhive, dar nu sunt cercetate. Exista memorii, dar nu sunt citite. Exista o istorie necunoscuta. Este istoria noastra, a acestui popor salvat acum 100 de ani de catre cei care au luptat pentru pastrarea identitatii, limbii si credintei.
Putini sunt cei care stiu ca inaintea dezastruoasei batalii de la Turtucaia, in care au pierit peste 25.000 de soldati romani, preotii romani au reusit sa salveze din zona toate fetele cu varste cuprinse intre 0 si 18 ani si sa le adaposteasca la manastirea Pasarea. Au anticipat esecul militar si au incercat sa salveze viitorul neamului. Acelasi lucru s-a intamplat mai apoi pe toate liniile frontului: toti orfanii au fost preluati de biserica, adapostiti, educati la manastiri.
“ Problema copiilor orfani trebuie sa ne preocupe pe toti. La rezolvarea acestei probleme urmeaza sa contribuiasca, in primul rand preotul ca intrupator si propovaduitor al dragostei si milei crestine si ca unul ce este obligat, special, prin legea noastre, sa poarte grija de vaduve si de orfani.”, declara pe 17 septembrie 1917 protoiereul Constantin Nazarie, seful Serviciului Religios al Armatei. (facebook.com/ 23 noiembrie 2017

Dosare: De ce a fost Ioan Slavici anti-unionist?
Fragmente din conferința Ioan Slavici (1848-1925), între loialismul pro-habsburgic și loialismul național ținută de Prof. Dr. Ioan Bolovan, prorector al Universității Babeș Bolyai
Februarie 2017

„Pe cei tari îi încântă sarcina grea”
Este binecunoscut rolul lui Ioan Slavici în crearea, apărarea și promovarea culturii naționale românești din Transilvania în timpul dualismului austro-ungar. Formula „soarele pentru toți românii la București răsare” pe care a impus-o scriitorul pe frontispiciul ziarului Tribuna de la Sibiu începând cu 1884 a fost una dintre mostrele crezului său cultural-național. Cum se face atunci că lui Slavici i se atribuie adeseori, de cei neinițați în epoca și biografia scriitorului arădean epitete de „trădător de neam”, „antiromân”, „antiunionist” etc.
Orientarea prohabsburgică a lui Ioan slavici se înscrie într-o onorantă tradiție a loialismului la românii transilvăneni în epoca modernă, despre care loialism dinastic a publicat cu un deceniu în urmă istoricul Liviu Maior o carte fundamentală, relevând resorturile unui atare comportament pentru elitele românești dar și pentru oamenii simpli. Slavici însuși mărturisea în acest sens:
„Sunt născut la Şiria, unde Românii din împregiurimi s-au adunat la 1848, ca să se ridice împreună asupra celor răzvrătiţi împotriva Împăratului şi eram trecut de un an şi jumătate, la 13 august 1849, când oştirile maghiare au capitulat în faţa generalului rusesc Paschievici. Pot dar să zic, că am supt oarecum cu laptele mamei simţământul de devotament faţă cu Împăratul”. Studiile universitare de la Viena au contribuit la admirația sa pentru o capitală, cultură, și administrație eficientă și corectă.
De-a lungul întregii vieți a fost un promotor al bunei conviețuiri cu maghiarii și germanii, ceea ce i-a atras uneori ironiile bunului lui prieten Mihai Eminescu. Slavici a publicat zeci de articole în care elogia Casa de Habsburg, cultura germană și forța germanității pentru stoparea panslavismului și agresivității Rusiei țariste care, mai ales după Războiul de Independență din 1877-1878 reprezenta pentru România principala amenințare de securitate.
Din septembrie 1910, Slavici a fost învățător principal la Școala evanghelică și la Școala superioară de fete din București, predând limba germane și întreținând relații de colaborare cu mulți germani și austrieci. Apoi, la înființarea în București a ziarului Ziua în vara anului 1914, cu fonduri germane și austro-ungare, Ioan Slavici a îndeplinit funcția de director și a publicat mai multe articole în care pleda pentru neutralitatea României și pentru orientarea politicii externe către Germania și Austro-Ungaria.
De aceea, autoritățile de la București l-au inclus la poziția 20 dintr-o listă de 94 de suspecți posibili spioni în slujba Austro-Ungariei, cu mențiunea că „sunt cunoscute sentimentele publicistului Slavici, care, încă de la începutul războiului European, prin scris și în cercul cunoscuților săi, a căutat să facă o asiduă propagandă și politică maghiarofilă. Acum scrie la ziarul Ziua cunoscut că servește interesele austro-germane, și e văzut în continuu contact cu persoane cunoscute ca dușmani ai aspirațiunilor noastre”.
În consecință, în noaptea de 14/27 – 15/28 august 2016, la domiciliul lui Ioan Slavici s-au prezentat un inspector și doi jandarmi care l-au arestat, confiscându-i mai multe manuscrise și scrisori. La 28 septembrie 1916 a fost pus în libertate întrucât nu a putut fi încadrat în prevederile legii spionajului, iar din actele de urmărire penală nu rezultă nimic compromițător.
A rămas la București după retragerea autorităților române la Iași în noiembrie 1916, iar în timpul ocupației germane a fost redactor al Gazetei Bucureștilor. În 19 martie 1917 a publicat un articol unde scria „că sunt vrednici de cea mai aspră osândă oamenii politici care au încălcat tradiția de secole de alianță cu Curtea de la Viena”, articol care, alături de altele, a cântărit greu la soarta scriitorului după Marea Unire. A fost arestat în ianuarie 1919, judecat și condamnat la cinci ani de închisoare, dar a fost eliberat la 19 decembrie 1919.
Dimitrie Vatamaniuc, primul specialist care i-a dedicat lui Slavici o monografie consistentă, se ocupă în capitolul 6 al acestei lucrări (sugestiv intitulat „Trădările”) cu descifrarea opțiunilor autorului Marei și a atâtor alte capodopere literare: „Există în viața și activitatea lui Slavici o epocă – 1914-1918 – peste care istoricii literari trec repede, desi în acești ani au loc evenimente de mare însemnătate în istoria poporului roman. Stă, în prim plan, cum se știe, desăvârșirea unității statului român.
Multă lume mai este însă încredințată că Slavici a trădat interesele poporului român și judecă din perspectiva unor opinii încetățenite, adevărat, de mult, dar nu îndeajuns susținute de cercetarea documentelor. Slavici se relevă în cursul a multe decenii un luptător cu o structură rectilinie și, dacă vederile sale politice sînt contrazise de desfășurarea vertiginoasă a evenimentelor, nu înseamnă neapărat că a „trădat”. Alături de Slavici stau, pe de altă parte, și alți scriitori ai noștri, și rămâne de neînțeles de ce numai el „trădează” ”[1].
Academicianul Eugen Simion s-a aplecat recent cu multă empatie de scriitorul arădean și a reușit să-i încadreze convingerile și acțiunile într-un cadru mai larg, nuanțând lucruri enunțate doar de către Vatamaniuc care în anii regimului trecut a trebuit să fie extrem de atent la ochii cenzurii comuniste.
Astfel, Eugen Simion reevaluează „credințele acestui încăpățânat ardelean care, va spune într-un rând chiar el, refuză să fie , adică să-și adapteze ideile în funcție de opinia majorității. Obstinat, el vrea să gândească și să judece cu capul lui. Ceea ce face, greșind deseori. Caz atipic de statornicie în lumea publicisticii românești unde actorii își schimbă deseori opiniile de la un sezon la altul.
Aceste aprecieri sunt relevante pentru avatarurile prin care a trecut scriitorul arădean în anii Marelui Război, însă rămân numeroase aspecte controversate care merită să fie cunoscute în lumina unor documente și informații mai puțin exploatate de critica istoriografică în ultimele decenii, pentru a încadra mai bine atitudinea politică și comportamentul rectiliniu al marelui scriitor.

Memorie: România comunistă a ucis eroii Marii Uniri Românești

11 noiembrie 1947: procesul grupului Iuliu Maniu

Deținutul Iuliu Maniu ucis în închisoare prin înfometare, torturi, privare de tratament medical și îngrijire. A murit în închisoarea din Sighet la 5 februarie 1953.
Iuliu Maniu (1873-1953) a fost deputat român de Transilvania în Dieta de la Budapesta, de mai multe ori prim-ministru al României (noiembrie 1928-iunie 1930; iunie 1930-octombrie 1930; octombrie 1932-ianuarie 1933), președinte al Partidului Național-Țărănesc (1926-1933, 1937-1947).
A fost numit președintele Consiliului Dirigent pentru administrarea Transilvaniei, după declararea independenție la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918.
A fost membru de onoare (din 1919) al Academiei Române.

Acum şaptezeci de ani, execuţia judiciară pregătită de regimul democrat- popular împotriva Partidului Naţional-Ţărănesc ajungea la capătul ei. Pentru Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, era începutul drumului care se încheia, prin martiriu, în închisorile de la Sighet și Râmnicu-Sărat. Pentru România, acea zi îndepărtată de toamnă era semnul intrării, definitive, în era republicii populare. Peste o lună şi jumătate, detronarea Regelui Mihai I încununa procesul, agresiv şi premeditat, de lichidare al ordinii “burgheze”. Construcţia socialistă putea debuta, prin sânge şi entuziasm ideologic. (Ioan Stanomir www.contributors.ro 14 noiembrie 2017)

Mișcarea antiunionistă română: Trei momente istorice; 1859, 1918, 1991
În anul 1859 a existat o puternică mișcare antiunionistă în Moldova, adversară a contopirii celor două principate române. Motivul principal a fost frica de dominația Munteniei și a Bucureștiului, care ar fi putut rezulta într-o marginalizare a Moldovei și Iașului.
Printre cei mai importanți oameni politici care s-au opus Unirii Principatelor au fost Gh. Asachi, Costache Negruzzi, Nicolae Șuțu, Nicolae Vogoride și Teodor Balș.

În anul 1918, a existat opoziție pentru unirea cu România în Basarabia și în Transilvania.
Când, la 24 martie 1918, Sfatul Țării din Basarabia a votat pentru unire, din cei 156 de membri 13 au lipsit, 36 s-au abținut și 3 au votat contra: Ștefan Balmer (bulgar), Arcadie Osmolovki și Mihail Starenski (ucrainieni).

Împotriva unirii Transivaniei cu România au fost scriitorul Ioan Slavici și numeroși fruntași ai bisericii ortodoxe din Ardeal. Primul a fost motivat de loialitatea pentru Imperiul Austro-Ungar, clericii ortodocși de ostilitatea lor pentru biserica greco-catolică. Iată ce mesaj au semnat în 1916 Mitropolitul Vasile Manga (Sibiu) și episcopii Miron Cristea (Caransebeș) și Ioan Papp (Arad):

Romania in mod perfid a ridicat arma asupra patriei noastre……Unde va este si in ce se arata patriotismul vostru, romani ucigatori de frati……Voi intindeti granitele voastre in hotarele noastre, voi cresteti puterea voastra, venitele voastre dezbracand pe alte natiuni……Acela care cu vorbele vicleniei pe buze, cu dorul de jaf in suflet, vine in hota- rele noastre, nu-i frate, ci cel mai pagan dusman. Si mai departe: “Fata de noul dusman care ravneste in chip atat de pacatos la stirbirea si la stricarea hotarelor noastre, vom lupta cu vitejie si credinta…”

Iar în 1917, Nicolae Bălan, viitor mitropolit al Sibiului, a semnat o declarație publicată la Budapesta care îndemna pe credincioșii ortodocși din Transilvania să se opună războiului României cu Germania.

Mitroplitul Ardealului Nicolae Ivan a publicat în ziarul Telegraful Român, în anul 1916, un articol injurios despre Octavian Goga și Vasile Lucaciu, pe care îi acuza de trădare față de guvernul maghiar.

În primele luni ale anului 1991, guvernul Iliescu- Roman a trimis un emisar la Moscova pentru a pregăti semnarea unui nou acord politic între România și URSS. Acesta a fost semnat de Adrian Năstase la 22 martie 1991 și a confirmat că România nu are nici un fel de intenții pentru revizuirea granițelor, consfințind astfel menținerea de către sovietici a teritoriilor ocupate în 1944: Basarabia, ținutul Herța și Bucovina de nord.
În a doua zi de Crăciun a aceluiași an, URSS s-a dizolvat și Basarabia a devenit Republica Moldova, în timp ce Bucovina de nord a trecut la proaspătul stat Ucraina.
După constituirea Republicii Moldova, au existat inițiative pentru unire din partea românilor basarabeni, dar guvernul Iliescu nu a încurajat contactele.
În prezent, sondajele arată că circa 25-30% dintre cetățenii Republicii Moldova ar fi în favoarea unirii cu România, dar majoritatea se opune ideii. Printre oponenți sunt rușii, ucrainienii, foștii comuniști și românii proruși.
Există un grup parlamentar „Prietenii Unirii” și există mai multe asociații unioniste în Republica Moldova, in România, Franța, Italia, Elveția și USA.

Trei culori – de Grigore Vieru

Străine pofte ne-au răpit
Când via dulce, când ogorul,
Dar nimeni nu a izbutit
Din piept să smulgă Tricolorul.
Fusese vremea mult prea cruntă,
Si-atât ne-a ars de dânsul dorul,
Că azi ne strangem și la nuntă
Si la botez cu Tricolorul.
Trei culori și-o singura iubire
Româneasca,
Trei culori si-o singură vorbire
Românească!
Trei culori și-o singură credință
Românească,
Trei culori și-o singură ființă
Românească!
Atăt de minunat scânteie,
De crezi că de pe bolți albastre
L-a rupt Hristos din curcubeie
Si l-a dat românimii noastre.
E cald sub el ca sub o rană
Ce-a chinuit Mântuitorul,

E cald în Țara cea Ștefană,
Ne încălzește Tricolorul.
Trei culori și-o singură iubire
Românească,
Trei culori și-o singură vorbire
Românească!
Trei culori și-o singură credință
Românească.
Trei culori și-o singură ființă
Românească!

Rolul Masoneriei în formarea statului român modern
Atât la momentul Micii Uniri dintre Principatele Române, în anul 1859, cât și în pregătirea și înfăptuirea Marii Uniri din 1918, masonii români au jucat un rol important, mai ales prin faptul că au fost capabili să influențeze deciziile oamenilor politici din țările de care a depins istoria lumii.
La începutul secolului XIX, tinerii români care au plecat la studii în Occident au aderat în număr mare la Ordinul Masonilor. Generația care a făcut Revoluția de la 1848 și Unirea Principatelor a avut între cei mai influenți membri ai ei pe Nicolae Bălcescu, Alexandru Ioan Cuza, Ion Heliade Rădulescu, Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Costache Negruzzi, Ion Ghica, frații Golescu, C.A.Rosetti, Mihail Kogălniceanu, toți masoni și cu legături strânse cu membrii ordinului din Franța.
Intrarea României în Primul Război Mondial împotriva Puterilor Centrale a fost rezultatuul puternicilor presiuni făcute de masonii francezi asupra politicienilor și regelui României. Tot așa, dezmembrarea Imperiului Austro-Ungar a fost rezultatul efortului comun al masonilor din Franța, Rusia și USA. Ambele evenimente istorice au creat condiții favorabile pentru marea unire din 1918.
Dintre autorii Marii Uniri, au fost membri ai lojilor masonice Alexandru Vaida Voievod, Take Ionescu, Nicolae Titulescu, Traian Vuia, Ion Pillat, Mihai Șerbu, Voicu Nițescu, Nicolae Titulescu, Octavian Goga, Pantelimon Halippa și alții. Ei au avut acces la conducătorii marilor puteri: primul ministru francez Georges Clemenceau, primul ministru al Marii Britanii David George Lloyd și președintele american Woodrow Wilson.

Factori de influență pentru unirea românilor din 1918.
La sfârșitul primului război mondial, soarta învinșilor (Austro-Ungaria și Germania) și noua împărțire a Europei au fost decise de Conferința de Pace de la Paris (18 ianuarie 1919-21 ianuarie 1920), la care au participat 27 de țări și ale cărei decizii au fost confirmate prin Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920).
Cei trei care au luat cele mai importante hotărâri au fost președintele francez Georges Clemenceau, primul ministru englez David George Lloyd și președintele american Woodrow Wilson. La ședințele comitetul a participat și premierul italian Vittorio Orlando, cu rol mai mult decorativ.
Cum Rusia se retrăsese din război mai înainte și semnase armistițiul cu puterile centrale de la Brest Litovsk (3 martie 1918), ea nu a participat la Conferința de la Paris.
Scopurile Conferinței de la Parisau fost: suprimarea puterii militare a Germaniei și împiedicarea apariției unei noi Germanii militariste, pedepsirea învinșilor și recompensarea învingătorilor și aliaților lor.
Atitudinea celor trei mari lideri nu a fost foarte favorabilă României și ideii pentru marea unire, din cauza Tratatului de la București (Pacea de la Buftea) semnat de România cu puterile centrale la 7 mai 1918. Prin aceasta, conducătorii Franței, USA și Marii Britanii au considerat că România pierduse poziția de aliat pe care o avea în 1916.
Pe durata conferinței, au avut loc mai multe întâlniri confidențiale între Regina Maria și președintele Wilson. Între argumentele cu care regina a pledat pentru unirea românilor a fost și acela că o Românie mare și independentă putea deveni o stavilă în calea progresului bolșevismului rus către Europa Centrală. Aceste temeri s-au dovedit întemeiate prin revoluțiile socialiste din Germania și Ungaria și proclamarea Republicii Ungariei Sovietice (mrtie-august 1919).
Delegația română la conferință, condusă de primul ministru Ion I. C Brătianu, a făcut mari eforturi pentru a sprijini interesele țării, dar nu a avut mare succes. În septembrie 1919, Brătianu a demisionat și noul guvern a fost format și condus de Alexandru Vaida -Voievod. Ultimul s-a dovedit un diplomat mai subtil, a asigurat obținerea unirii cu Transilvania și recunoașterea declarațiilor de unire cu țara a Basarabiei și Bucovinei.
Influențe neoficiale au lucrat pe canale confidențiale, inclusiv pe cele ale ordinului masonic. Wilson nu era mason, dar vicepreședintele Thomas R Marshall era.
În cele 14 puncte prezentate conferinței de către delegația americană, trei au avut o influență pozitivă directă asupra României:
• dezmembrarea Imperiului Austro Ungar și creerea statelor naționale;
• eliminarea trupelor străine din Balcani;
• Creerea Ligii Națiunilor.
Pe lângă Germania și Austria, regatul Ungariei a fost marele pierzător de la Versailles. La sfârșitul războiului, Ungaria a pierdut 72% din populație și peste 60% din teritoriu: Transilvania a fost cedată României, Slovacia și Rutenia Republicii Cehoslovace, Burgland Austriei și Croația și Slovenia regatului sârb. În timpul conflictului, armata ungară a pierdut 1 milion de militari, înregistrând cele mai mari pierderi din toate celelalte națiuni incluse în imperiul austro-ungar.
Prețul pe care l-a plătit România pentru recompensele teritoriale cu care a ieșit după război a fost mare: 500.000 de civili morți și peste 400.000 de militari uciși. dar nu atât de mare ca cel al Rusiei 1,8 milioane de militari morți și 4,9 milioane militari răniți, al Franței 1,4 morți și 4,3 milioane răniți sau al Germaniei 2 milioane de morți și 5,7 milioane de răniți.

Martori ai Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia din 1 ianuarie 1918

Imagini pentru Martori ai Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia din 1 ianuarie 1918Un moment important în care tricolorul a flututurat în mâinile a mii de români, în acelaşi loc, la Alba Iulia, a fost ziua de 1 Decembrie 1918. A fost locul în care s-a hotărât Unirea Transilvaniei cu România.
Fiecare localitate a fost reprezentată de câte un grup, în fruntea căruia era stegarul comunei, „cel mai chipeş om din sat”, care purta drapelul tricolor.

Academicianul Emil Pop, la acea vreme student, ne descrie atmosfera din oraşul Alba Iulia, în zilele premergătoare evenimentului la care au participat peste 100.000 de români. „Toată suflarea oraşului pregătea Marea Adunare, se lucra zi şi noapte. M-am convins la faţa locului că principalul organizator a fost avocatul Ioan Pop din Bucerdea Vinoasă, un bărbat înzestrat cu o neobişnuită putere de muncă şi cu un remarcabil spirit patriotic şi practic“, povesteşte Emil Pop, în lucrarea lui Constantin Dumitrescu, „Din lunga timpului bătaie“.
Academicianul ne spune că problemele militare de ordine şi securitate erau stăpânite de energicul comandant al gărzii naţionale, căpitanul Florean Medrea, calm şi chibzuit în luarea măsurilor şi operativ în aplicarea lor. Tot academicianul ne introduce şi în atmosfera satului său natal, Bucerdea Vinoasă, tot din judeţul Alba. Şi aici, românii se pregăteau cu zel pentru venirea la Alba Iulia. „În fiecare seară se strângeau feciorii şi fetele care învăţau cântece patriotice. Se alegeau cele mai frumoase costume naţionale, iar fiecare comună urma să apară cu tricolorul dus de un stegar ales. Stegarul comunei Bucerdea Vinoasă a fost Ştefan Muncuş, cel mai harnic om din sat“.
Dacă alegerea stegarului era rezolvată, mai rămânea de rezolvat tocmai confecţionarea steagului. „Culoarea roşie şi albastră rămăsese în sat de la vopsitul ouălor de la paşti, dar nu se găsea culoare galbenă. Stegarul comunei a spart 150 de ouă şi a ales gălbenuşurile. Cu ele a colorat pânza din mijlocul drapelului, astfel Bucerdea Vinoasă s-a prezentat cu un steag falnic la adunare.
Tot în ziua în care s-a hotărât la Alba Iulia Unirea Transilvaniei cu România, drapelul naţional a fluturat, pe Cetatea oraşului, aflată până atunci sub controlul autorităţilor austro-ungare. Responsabil cu arborarea tricolorului a fost tânărul de 15 ani, Viorel Stoica. Din lucrarea citată mai aflăm că, printre cei 1228 de deputaţi, au intrat în Sala Unirii şi 29 de studenţi cu tricolorul românesc.
Cu un falnic tricolor a ieşit în evidenţă şi un grup de români ce venea la Alba Iulia, în ziua de 30 noiembrie 1918, din satul Agriş, din judeţul Cluj. Numai că, a avut şi de pătimit din cauza drapelului. Stegarul grupului, Ion Arion, a fost împuşcat mişeleşte în gara Teiuş de garda maghiară. „În urma împuşcăturilor, un călător român, gardist naţional, care călătorea în ultimul vagon al trenului special, fiind rănit, a decedat. De partea maghiară, morţi, răniţi n-au fost.
(Articol scris de NICU NEAG, ziarul Adevărul; 13 decembrie 2015)

**************************************************************************************
Buletinul Clubului Român din Chattanooga(USA)Numărul 74 (șaptezeci și patru) – Decembrie 2017
__________________
Tema lunii:Marea Unire a României

1 Decembrie 1918 – Cum s-a făcut Marea Unire. Ziua Naţională a României
Scris de : ziarul Ziua Veche (www.ziuaveche.ro) 2016-12-01 00:30
*************************************************************************************